Revenire la G. Ibrăileanu: dubla natură

Extraordinară este lapidara observație a paradoxului temperamental, cu care începe analiza operei lui G. Ibrăileanu, în Istoria critică a literaturii române, ediția a II-a, revăzută și revizuită, de Nicolae Manolescu: „Lovinescu este o natură clasică în modernismul lui bine temperat, tot așa cum Ibrăileanu este, în conservatorismul său spiritual, un fin degustător de literatură modernă.“

Această „dublă natură“ a criticului l-a făcut să fie, cumva, prizonier între două epoci. Una, căreia îi aparținea biologic, prin convingeri și printr-o anumită stilistică, mai mult socială decât literară. Cealaltă, către care îl atrăgeau gustul literar și înțelegerea progresistă a naționalismului de la 1900. „Rezolvarea“ paradoxului nu a fost neapărat una fericită pentru posteritatea critică a mentorului de la „Viața Românească“. Deși strălucită, în fond, critica sa de dinaintea Primului Război Mondial a căzut în desuetudine după 1918, când Ibrăileanu însuși a abandonat poporanismul și a redevenit ceea ce era, și anume un impresionist. Ajuns, în fine, contemporan cu literatura potrivită gustului său, codul literar s-a „mișcat“ totuși mai repede, iar criticul care privise dincolo de poezia unor Macedonski, Coșbuc sau Goga nu va mai avea antene pentru cea a lui Arghezi, Barbu sau Pillat, și cu atât mai puțin pentru avangardă. Se va refugia în splendidele comentarii de literatură clasică, română, dar mai ales universală, din Note și impresii (1920), Scriitori români și străini (1926) și Studii literare (1930), în istoria literară – căreia același Nicolae Manolescu îi relevă valoarea și originalitatea – și, desigur, în roman. Dar… arhitectura literară a interbelicului a fost configurată de E. Lovinescu, iar cursurile de istoria literaturii române de la Universitatea din Iași, deși începând a apărea în 1920 (cu un prim volum subintitulat Epoca Conachi), nu au fost integral editate decât abia în ediția de Opere, în 10 volume, îngrijită între 1974 și 1981 de Rodica Rotaru și Al. Piru.

Cel care a fost, în fond, unul dintre marii critici interbelici rămâne relegat, în posteritate, în epoca lui Vlahuță – căruia i-a și dedicat o monografie, în 1912 –, figurând în interbelic doar ca autor de aforisme mizantrope și romancier modernist „retro“ (ca să împrumut formula lui Paul Cernat). Rafinatul critic, primul la noi care l-a receptat cum se cuvine pe Marcel Proust și inovațiile pe care acesta le aduce la nivelul poeticii romanului, a fost, în Adela, atent la mișcările infinitezimale ale psihologiei bărbatului între două vârste, confruntat cu tentația reprezentată de o femeie tânără, însă i-a atribuit lui Emil Codrescu o morală de final de secol XIX, în vădit contrast cu tehnica narativă, de secol XX, a „confesiunii“ sale. Cum romanul se derulează, aproape în totalitate, într-un cadru montan ce pare desprins din Hogaș și este localizat temporal exact în la Belle Époque – căci textul poartă subtitlul Fragment din jurnalul lui Emil Codrescu (iul.-aug. 189…) – , avem încă o explicație a paradoxului conținut și a „dublei naturi“, care pare a caracteriza însăși personalitatea lui G. Ibrăileanu.

Dar să urmărim, în fugă, câteva aspecte mai puțin frecventate în receptarea romanului Adela, care ne relevă acest statut, de scriitor prins între două epoci și, implicit, reticența unor critici de a valida textul ca pe unul dintre manifestele modernismului în proza noastră. Mă refer tocmai la prezența/absența autentismului și la aspectele care țin de stilul de viață înfățișat în roman, care, ca „roman de vilegiatură“ (în bună parte), poate fi pus în oglindă și cu însemnările și reportajele de călătorie ale autorului și ale colegilor săi de la „Viața Românească“. Mari amatori, cu toții, de drumeții galante și de expediții de pionierat turistic, într-o Românie încă neexplorată, atunci, sub acest aspect.

Emil Codrescu, înainte de toate, nu se pricepe la vinuri și nu are o reală cultură eno-gastronomică. Face parte, ca mulți din generația de la 1900, dintre cei cuceriți de barbarul șpriț și de obiceiuri culinare pe care le-am mai întâlnit, eventual, la personajele caragialene: „Ne-am oprit, conform tradiției venerabile, la ilustra băcănie «Tomovici», veche de peste o jumătate de secol, condusă acum de un subaltern. La o masă de crâșmă din- tr-un colț, pe care un băiat a curățit-o, cu un șorț murdar, de resturile unei gustări anterioare, am consumat fără furculiți mezelurile obișnuite – tradiționale și reglementare – însoțite de obligatoriile pahare de vin cu borviz. Ca să ne conformăm complect locului și împrejurării, am ciocnit paharele pline. Adela oficia cu o delicată stângăcie acest ritual, în care era cu totul novice.“ Ca și naratorul însuși, simt nevoia să adaug.

Cultura gastronomică – înțelegând prin asta atât elementele ei materiale, ca mâncarea și băutura, cât și cele simbolice, cum ar fi ceremonialul servirii sau conversația – lipsește vizibil în Adela, până și în scenele de restaurant. Preocupat să observe farmecul feminin, naratorul „autentist“ (cel puțin în teorie) uită să consemneze ce se întâmplă la masă: „Ne-am dus la restaurant. Ne-am așezat la o masă mică, luminată de o lampă prinsă în părete. Bustul Adelei, înalt, elegant, era ușor aplecat asupra mesei. Ochii ei răspândeau o lumină viorie, și potirul de dantelă al mânicilor scurte îi punea flori de umbră pe albul rotund al brațelor. Ce grațios mănâncă o femeie când e grațioasă! Dar grația nu răpea actului semnificația lui de apetență profund organică. Din contră, o făcea și mai tulburătoare. Adela mânca puțin și pe alese, dar cu poftă. Are senzualitatea fină. În restaurant erau o mulțime de cavaleri, probabil funcționari ai urbei, care făceau spirit, toți, cu atâta emulație, de parcă ar fi concurat la un premiu. În sfârșit, am plecat.“ Frustrantă, să recunoaștem, o scenă de restaurant din care lipsește orice indicație asupra elementelor de gastronomie, de plăcere de a trăi, de oriental kief.

Spuneam că Adela, de fapt, se desfășoară, în mare parte, în cadrul turistic pe care l-a descris altfel (adică grandios și pitoresc) Calistrat Hogaș. Ibrăileanu, admirator și „naș“ literar al ghinionistului prozator nemțean, a călătorit des prin munții Moldovei, cam pe aceleași itinerarii, doar că într-un mod mai puțin improvizat. Însă unele popasuri, cum ar fi mănăstirile, fiind obligatorii, sunt aceleași. La Văratec, naratorul și Adela prânzesc și cinează împreună cu superioara așezământului: „Prânzul și cina au fost adevărate banchete, prezidate de ea cu o însuflețire mai vie decât i-o cunoaștem: maica arhondară se înamorase de Adela.“ Din nou, frustrare: nici o indicație despre meniu și despre băuturile care au însoțit, eventual, bucatele. Doar despre desert ni se spune ceva. Acesta include, între alte delicatese, și o cafea cu rom: „Deocamdată, însă, după dulceața de zmeură și cafelele cu rom (Adela trebui să bea cafeaua – cu rom, servită ei anume de maica înamorată), doamnele se duseră să vadă odoarele și instituțiile mănăstirești.“ Chiar și așa, suntem departe de imaginea frustă și ostilă – dar autentică – a ospitalității călugărești din Hogaș: probabil că și felul în care se prezintă călătorii contează, iar Hogaș și pitoreștii săi însoțitori textuali arătau, firește, ca niște semi-sălbatici… În tot cazul, romancierul modernist, atent la interstițiile psihologice, nu merge, totuși, în direcția autenticității de proces-verbal, de „dosar de existențe“, de care vorbea Camil Petrescu.

Singurul pasaj în care naratorul se „deschide“ și către detalii ale unor plăceri rafinate ne pune în fața aceleiași alternative pe care o întâlnim în Hogaș. La munte, vinul se găsește, dar mai rar, băutura cea mai frecventă fiind rachiul. Intrați în crâșmă, naratorul, Adela și mama acesteia se află în imposibilitatea de a alege între ele: „Trebuia să ne justificăm prezența. Dar nu puteam cere trei rachiuri – pentru cele două doamne și pentru mine… Și nici o garafă de vin cu trei pahare, să cinstim la tejghea ori la masa din fund, ocupată în parte de câțiva țărani, care trăgeau cu coada ochiului la noi, ironici.“ Pasajul ne confirmă abstinența lui Ibrăileanu și oroarea lui de vulgaritate, chiar când aceasta se afla la ea acasă, deci era autentică. Acesta este motivul pentru care cele trei personaje nu comandă de băut nici vin, nici rachiu. Le este silă să intre într-o conjunctură vulgară, nu neapărat din cauza prezenței țăranilor, ci din cauza întregii atmosfere și a vulgarității intrinseci a crâșmei.

Ibrăileanu sacrifică – într-un roman „subiectiv“ modernist, culmea! – autenticitatea imperativă, în favoarea convenționalismului burghez de la 1900.