De mai multă vreme
În principiu, visul este masculin. Reveria: feminină. Numai că eu
nu mai am nici vise, de mai multă vreme, și nici reverii ,
ci doar vedenii. Odată, mi-a apărut, aievea, însuși Empedocle,
în față. „Întregul univers – îmi spunea el – este un haos turbulent
cu mici insule de ordine, cum ar fi, de pildă, cosmosul
din jurul nostru“.
Într-o altă vedenie se făcea că sunt o carte din care începuseră să
curgă
foile – și fiecare foaie era luată de vânt.
Vedenii în care urlu și gem de durere, în locul fiecărei femei ce
naște.
Vedenii în care mă aflu în rolul unui mistreț și mă hrănesc, prin
păduri,
cu ghindă și cu jir, până când, într-o dimineață, sunt prins
de niște oameni răi (de niște vânători) cu vin turnat în apa din
izvor.
Mă pârlesc/mă ciopârțesc,/
c-un topor/adus de-un chior/
și cuțite
ascuțite.
Carnea mea făcută cârnăciori
atârnați, în pod, de căpriori,
și friptură
stropită cu băutură.
Pentru femei: căpățâna
și slănina albă ca zăpada,
iar pentru copii:
bășica și coada.
Vedenii în care tristele domnișoare confecționate din material
plastic
(din vitrinele de la parter ale magazinelor pentru haine, aflate pe
strada
mea) îmi cer să le duc la o fântână sau la o cișmea, să se spele și
ele,
până la genunchi, pe picioare, la fel ca femeile de la țară, când
coboară,
seara, în toiul verii, de la munca în viile de pe deal.
În cea mai recentă dintre aceste stări (și care se repetă destul de
des),
mă văd întins pe pământ, cu ceafa în iarbă, la marginea unei
vâlcele
necunoscute. Glasuri și plânsete venite de nicăieri. Capete fără
gâturi,
de tauri, în jurul meu, de cai și de făpturi apărute în grabă din
miturile
iernii. Zac între viață și moarte, întins pe iarba verde și răcoroasă
de la marginea unei vâlcele. Și cei doi zgripțuroi înfigându-și,
în măruntaiele mele, ciocurile. Negre furnici sugându-mi,
însetate,
sângele,
iar când mă trezesc din nou la realitate, soarele este, în ochii mei,
la fel de trist, ore în șir, și mai ales la fel de negru ca imaginea unui
punct.
Rugăciune
Încă îți sunt un prieten ambiguu, Iisuse. Încă mă tem să nu-mi
cadă
mâna, când vreau s-o întind către tine. Poate că în ochii Tăi
nu sunt decât un călător într-o corabie purtată de valurile
suprapuse
ale vigurilor desfăşurate pe tejgheaua vânzătorilor de stofe: nici
vâsle,
nici cârmă și nici busolă ! Sau doar o capră vândută la târg pentru
tăiere.
Un câine însetat, plin de scaieți și care supraviețuiește, fără
stăpân,
în sălbăticie, cu șoareci, broaște, șopârle și cârtițe ce se caută, în
zori,
una pe alta, pentru împerechere. Ajută-mă să înțeleg
pentru ce am trăit până acum, sub stelele ca niște muște pe un
tavan,
ori ca niște căpușe albastre – și, totodată, să mă simt mai aproape
de Tine: o linie neagră lângă o linie albă și, între ele, o sabie.
Ajută-mă să-mi las deznădejdea la picioarele Tale. Să fiu, dacă se
poate,
un pătrat lingându-și rănile la umbra unui cerc. Umilește-mă
în ochii insectelor ce seamănă cu niște bijuterii, în ochii bobocilor
aurii
de gâscă și mai ales în ochii razelor de soare, plini întotdeauna
de întrebări. Fie ca rugăciunile mele să-mi depășească, de fiecare
dată,
înțelegerea, încât să nu mă pot gândi, orice ar fi, decât la lucruri
frumoase, în dorința mea de a renaște și nu de a muri. Scapă-mă,
Doamne, de mine însumi cel care nu știe de ce a trăit până acum
din greșeală în greșeală: inclusiv aceea de-a Te fi asemuit, atâta
vreme,
cu domnișoara învățătoare găzduită la noi, în camera de
păstrare,
când eram mic,
și care s-a străduit, în zadar, o iarnă întreagă, să mă dezvețe de
obiceiul de a ronțăi țurțurii de cleștar de la streașina din spate a
casei.
Renegare
Nu scriu decât în momentele când uit să mai fiu trist. Uit de
șobolanii hambarelor cu boabe de porumb și de grâu,
de imaginarii șerpi din baie și de viezurii din întunericul de sub
patul în care dorm întotdeauna singur. Da, nu scriu decât
în momentele când uit să mai fiu trist
și dacă, scriind, nu mă simt transpus încet-încet în situația unei
fete nevoite să cânte în fața unor străini
jucând, noaptea, târziu, cărți, și care, luându-i cântecul ca vin,
și-l toarnă în pahare,
înseamnă că respectiva poezie nu mă reprezintă,
drept pentru care îi pun cuvintele, în semn de renegare,
într-o pungă de plastic sau într-o pălărie veche, în ce am atunci
la îndemână, și le duc pe câmp să le scuipe cucii când zboară
de la un copac la altul, să le murdărească melcii cu albicioasele
secreții ale lor, să le lingă vulpile – cele turbate și cele aflate
din nou în călduri –, să le sperie șopârlele, fluturii, licuricii
și să le tortureze furnicile – și ziua, după ce se ia roua,
și noaptea –
cu veninul lor, în doze experimentale. Scriu și rescriu, tai, arunc,
modific și trag toată ziua la rindea metafore, sentimente
și gânduri încă aspre la pipăit.
Cel mai greu îmi este cu versurile dispunând de vechi rezervări
pe numele altor poeți (unii dintre ei – încă nenăscuți) și mai ales
cu cele trimise de prietenul meu Amur: un pechinez
superb și care, în lumea de dincolo, a fost ridicat la rangul de
înger.
Psalm
Doamne Dumnezeule, după ce îmi vei lua viața, aș vrea,
Doamne, să-mi iei, îndurându-te de mine, și moartea. Nu știu
dacă
voi avea necesara răbdare să aștept, mort, luminata zi a promisei
Învieri de Apoi. Și mai ales nu cred că voi fi în stare să suport
anevoioasa lucrare a Învierii. Se vor lega, iarăși, uscatele oase
unele de altele. Se vor înfiripa vine şi carne pe ele, iar pe deasupra
piele și se va ridica, respins de pământ, de arhaica humă, ţeapăn
şi palid, cum după o cruntă beție, fiecare stârv. Câtă nedumerire:
simţind cum li se deschid pleoapele grele şi li se dezvelesc
globurile
reci ale ochilor! Cum sângele zvâcneşte grăbit spre vârfurile
smolite
ale degetelor!
O nouă viaţă: amestecată, în măduva amorţită, cu moartea,
în măruntaie și-n fibrele ce vor prinde, din nou, în sunetele
îngerești
ale trâmbițelor, să se înfierbânte. Lobii plămânilor începând
să vibreze şi nervii înnodându-se, asemenea firelor în dosul unei
ţesături din lână de oaie. Va urma necesara curățire de
putreziciune,
de scrum şi de întunericul fără cuvinte şi fără câini, din pământ.
Se vor înfiripa, iarăşi, vine şi carne pe uscatele oase şi se va ridica
din adâncuri, din arhaica humă, o foarte, o foarte mare oştire!
Ia-mi,
Doamne, și moartea, în marea Ta milostenie. Mi-e teamă
că stinsele globuri ale ochilor mei nu vor izbuti, în acele ceasuri,
să se dezghețe.
Mă tem că smeritele-mi oase nu vor putea să se obișnuiască,
în noua viață, cu mine. Ia-mi, așadar, și moartea, într-o zi de vară,
spre seară, când se pregătesc și bietele pietre pentru culcare:
acele
pietre de care sunt cusute apele curgătoare.
Se spală și ele pe dinți și își fac paturile, într-o laică stare de
transă.