Sunt, probabil, dacă nu primul cititor român al cărții de față, atunci întâiul cronicar al traducerii ei din maghiară. Povestea unei bâlbâieli de Vida Gábor tocmai a apărut, într-un program al Uniunii Scriitorilor din România, Interferențe româno-maghiare, bazat pe o idee pe cât de simplă, pe atât de frumoasă: partea maghiară să editeze un roman scris de un autor „al nostru”, iar partea română, unul scris de un autor „al lor”. Autorul român deja publicat în Ungaria a fost Dan Stanca, iar cel maghiar al cărui roman l-am citit acum este Vida Gábor.
Realitatea „din teren” se arată însă și mai interesantă – identitar, cultural și lingvistic – decât ideea în sine, fiindcă Vida Gábor nu este numai „de-al lor”, de-al maghiarilor adică, ci și „de-al nostru” (ca și Kocsis Francisko, el însuși scriitor, care a tradus admirabil romanul). Autorul s-a născut la Chișineu-Criș, a absolvit Literele la Cluj, la Babeș-Bolyai, și este în prezent redactor-șef al revistei „Látó” din Târgu-Mureș. Mai mult, romanul lui, de factură autobiografică, își încadrează încă de la început protagonistul, care este și narator (capitolele fiind scrise la persoana I), în categoria cetățenilor români de etnie maghiară: așadar, printre minoritarii din România. Cum gândește un minoritar etnic (sau unul dintr-o minoritate confesională, sau unul din minoritățile sexuale), cum resimte el o realitate marcată istoric și amprentată cultural de majoritatea aceluiași spațiu? Iată o problematică mai des abordată în ultimii ani, când drepturile minorităților au început să fie respectate, dar mult mai rar în perioada la care se referă romanul, care este aceea a copilăriei și adolescenței eroului: în epoca lui Ceaușescu. Românizarea a fost tot mai pronunțată, pe măsură ce paranoia ceaușistă s-a devoalat, trecând din regimul fantasmelor individuale în terenul realității comune asupra căreia „Cârmaciul” se exercita abuziv. Emigrarea evreilor („vânduți”, literalmente, de statul român) sau a sașilor a fost încurajată și/ sau provocată direct de un regim tot mai naționalist, tot mai autarhic, iar minoritatea maghiară din România a fost suprapusă ca imagine „agenturilor” străine (și mai ales celor de la Budapesta), a căror obsesie Ceaușescu o avea. Nu e deci întâmplător că, pentru maghiarii din romanul autobiografic al lui Vida Gábor, epoca ceaușistă este cea mai întunecată.
Problema identitară se aprofundează însă printr-un nivel, în carte, la care prea puțini din majoritatea românească au acces. Coborând în profunzimea diferențelor insesizabile multor români, autorul urmărește în propriul roman, cu vădit interes, felul în care maghiarii „de pe pustă” îi disprețuiesc pe secui, iar apoi, cum și unii, și alții îi consideră „hoți” și „leneși” pe români (aceștia nu le rămân datori „bozgorilor”, numindu-i „aroganți” și „lăudăroși”), cum și maghiarii pustei, și secuii de peste munți, și românii de peste tot îi desconsideră pe țigani (termenul rromi, ne-peiorativ, nu circula încă). Pretinsul tablou idilic al conviețuirii pașnice, promis pentru România mai întâi de monarhie și apoi de internaționalismul comunist, este în realitate o scenă a permanentelor tensiuni, crize și confruntări, uneori fizice, alteori ca discurs mentalitar. Când mama protagonistului, memorabilul personaj feminin din Povestea unei bâlbâieli, spune „noi nu suntem o familie din aia”, „aia” desemnează cel mai adesea o familie „de țigani”, referentul fiind asimilat cu stigmatul într-un mod reflex. La fel de interiorizat și intrat în reflexe este însă și disprețul maghiarilor „puri” pentru secui. Astfel, tatăl, capul familiei, e sub dominația soției lui autoritare, însă obârșia ei secuiască și accentul nevestei distins de o ureche, așa zicând, ungurească constituie, pentru soțul ținut sub papuc, un element al inferiorității ei. În toată această profuziune de „superiorități” și „inferiorități” etnice și infra-etnice se amestecă și cele confesionale. De la un punct încolo al romanului, nu mai reții exact cine pe cine disprețuiește și pentru ce anume: fie că are accent de secui, fie că e „valah împuțit”, fie că e „bozgor”, fie că e „pocăit”, fie că e „venetic” și stă mai la marginea satului, fie că e sărac lipit – dar asta înțelegem cu toții. Pe materia romanului autobiografic al lui Vida Gábor s-ar putea face un studiu al reprezentărilor și proiecțiilor identitare, prin prisma categoriilor etnice irigate subteran și la vedere de un sentiment de neascunsă superioritate. Cum arătam mai sus, acest sentiment de superioritate e transmisibil: orice categorie găsește una chipurile mai „joasă” pe care s-o disprețuiască.
Trecând de la subiectul (multi)identitar la cel al biografiei înfățișate dinlăuntrul și de pe parcursul ei, romanul este atât de bine și meticulos scris, încât mi-a amintit de unele cărți ale lui Livius Ciocârlie. Aceeași atenție la detalii, fiindcă aproape toate sunt sau pot deveni semnificative; aceeași voluptate de a povesti, a descrie, a portretiza, a istorisi întâmplări din universul familial; aceeași apetență pentru împletirea prezentului narativ cu un trecut ce urcă, din generație în generație, până la strămoși; în fine, aceeași convertire a faptului biografic nud în element de literatură. Ar fi impropriu spus că Vida Gábor își literaturizează viața de până în 1989; el o descrie atât de atent și o analizează cu atâta acuitate, pe măsură ce o rememorează, încât literatura se constituie din procesarea experienței existențiale. Romanul, împărțit în capitole dispuse cronologic, face deseori „incursiuni” în trecutul protagonistului (defectul său de vorbire ajungând în titlul cărții), ca și în cel al familiei, al familiei extinse și al rudelor mai îndepărtate, pentru a obține mediul formativ de pe fundalul Istoriei cu majusculă. Iar materia romanescă este obținută prin retroproiecții executate consecvent și minuțios, cu adăugarea de know-how la ceea ce a fost trăit, inițial, „la prima mână”. Iat-o pe mama protagonistului, tânără, înainte cu mult ca eroul nostru să fi devenit scriitor, descrisă ca personaj nu numai în romanul Transilvaniei pe care acesta dorește să-l pună pe hârtie, ci și într-unul al familiei în care se adună atâtea experiențe, tipuri umane, vârste ale femeilor și bărbaților din preajmă: „Fetele sunt exact ca bunicul, aceeași statură, leiți ochii și se comportă, domină la fel. Cel mai mic dintre băieți seamănă cu bunica, ei sunt împilații, învinșii dintotdeauna ai vieții. Violetta își bocește în fiecare seară soarta vitregă, ca slujnicele duse la Pesta. O chinuiește o neostoită conștiință a vinovăției că s-a dus în lume, și-n plus are și neșansă, a ajuns într-un mediu cu majoritate românească, nu știe limba, e de parcă ar fi ajuns la București, colac peste pupăză nici maghiarii n-o înțeleg prea bine, o dată o înțeapă pentru cel românesc, altădată pentru cel secuiesc. Pentru cel românesc nu se necăjește, pentru cel secuiesc e jignită până la sânge, deși acestea încă nu-s numai pentru că e doar o fată de secui. Se trezește într-o lume ai cărei reprezentanți se află ca de la cer la pământ deasupra țăranilor, tractoriștilor și a lucrătorilor cu brațele, asta e lumea funcționarilor centrului de plasă, care sunt, în parte, oameni învățați, în parte descendenții unei clase mic-burgheze și se pot delimita foarte tăios de oamenii de altă categorie. (…) Simte că o tratează cu superioritate, femeile o consideră o rivală, pentru că e foarte frumoasă, deși ea nu rivalizează, iar bărbații vor s-o bage repede în pat, tot pentru că e foarte frumoasă, dar asta nici nu poate intra în discuție. E o lejeritate morală de speriat, iar ea e săracă, se știe urâtă, îi lipsesc și cele mai elementare articole la modă, îi sunt nepermise sau nu are bani pentru ele, nu insist acum asupra acestui aspect, să fie suficient dacă spun doar că acasă, la douăzeci de ani, încă primește palme pentru o fustă ceva mai scurtă sau pentru un păr ondulat, și asta nu-i neapărat o chestiune religioasă, asta e regula.” (pp. 113-114). Retroproiecția autobiografică și romanescă implică asemenea descrieri și analize făcute de un autor care cunoaște deja urmarea de pe traiectoria existențială a unui personaj, având totodată ambiția de a reconstitui o vârstă a personajului anterioară, căreia el nu i-a fost martor. Dar devine. Scriitorul se naște mult după nașterea băiatului Violettei (el însuși); și aspiră să-și descrie mama tânără nu numai pentru a o înțelege mai bine pe cea de acum, ci și pentru că aceasta este, printre altele, literatura. Ce anume? O obsesivă întoarcere într-un trecut, pentru a-l reînvia și asimila.
Cu finețe a observației și subtilitate (auto)analitică, romanul lui Vida Gábor ne face cunoscute calitățile evidente ale autorului; și ne dă o idee asupra nivelului atins, în proză, de scriitorii contemporani de etnie maghiară din România.