Dinu Pillat la centenar

S-ar putea spune că l-am cunoscut de foarte demult pe Dinu Pillat pentru că, pe o carte a sa din 1971 (a doua ediție din Mozaic istorico-literar), îmi mulțumește pentru un comentariu „din cele mai cordiale“ la prima ediție a cărții, care a apărut în 1969; este evident deci că, dacă nu din 1969, măcar din acest an 1971 ne cunoșteam, dar nu mai știu cum ne-am întâlnit. De atunci sunt cel puțin cincizeci de ani: o jumătate de secol a trecut și anul acesta vom putea sărbători și centenarul nașterii marelui scriitor care a fost fără îndoială Dinu Pillat, romancier și eseist de mare forță și subtilitate pe care Călinescu putuse să-l obțină ca asistent în anii de după război. Putem pregăti și face sărbătorirea așa după cum o merită, în împrejurări care marchează nu numai nevoia pe care o avem de cărțile sale (reeditate în ediții bine îngrijite de diverși colegi între care fiica scriitorului, Monica Pillat, și George Ardeleanu), dar și nevoia de a folosi textele sale în cercetarea aplicată, în studiul universitar și didactic, în care eseurile sale oferă o inițiere și o deschidere care trebuie urmată : spiritul de avangardă și teoretizarea poeziei, dilemele de creație în romanul românesc interbelic, contribuția biografismului la cunoașterea și analiza operei marilor autori precum Ion Pillat, V.Voiculescu, G. Călinescu, Ionel Teodoreanu sau Marin Sorescu. O vastă tematică este abordată în eseurile sale, dar regăsim în ele mai ales o libertate de spirit care-i îngăduie judecăți întotdeauna personale, observații care nu sunt banale sau înfeudate nici unei atitudini oficiale, care n-a contat niciodată în ochii săi. Pe scurt, o bucurie a spiritului pe care ți-o dădea întotdeauna conversația cu el, regăsită firesc în textele sale: a fi fost coleg cu el este un privilegiu și nu altceva gândesc toți cei care s-au putut bucura de el. L-am regăsit pe Dinu Pillat în 1973, cred, când s-au scos la concurs două sau trei posturi de cercetător la Institutul de Istorie și Teorie literară „G.Călinescu“ al cărui proaspăt director era atunci dna Zoe Dumitrescu-Bușulenga: am obținut unul dintre aceste posturi foarte căutate (nu numai pentru prestigiul poziției, ci și pentru programul de lucru extrem de îngăduitor, care lăsa cercetătorului o libertate aproape absolută) și cu această ocazie, la prima ședință la care am participat, m-am întâlnit cu privirea simpatetic-binevoitoare a lui Dinu Pillat, care mi-a surâs din colțul unei abside, adăpostind o fereastră cu multe geamuri și un fotoliu în fața ei care îi era rezervat: aveam senzația că ne cunoșteam mai dinainte, dar nu știu de când. În orice caz, erau câțiva ani pentru că am păstrat un bilet strecurat probabil în timpul unei ședințe pe care mi l-a scris înainte de venirea mea la Institut, când luasem un premiu de la Ministerul culturii de atunci, unde spunea despre această mică distincție: „m-am bucurat de parcă l-aș fi luat eu însumi“. Cu delicatețea lui nesfârșită, Dinu voia să mă felicite, dar, probabil și ca să se abstragă el însuși din ceea ce s-ar fi putut interpreta ca o atitudine superioară, mă lua prietenește de mână… Dintr-o familie moldovenească veche, cunoscută de două sau trei secole, fiu al poetului Ion Pillat și al pictoriței Maria Pillat-Brateș, Dinu Pillat face parte din generația sacrificată, ajunsă la maturitate creatoare în anii teribili ai ocupației de după război, cu lipsuri, constrângeri ideologice și un control nemilos al originii sociale, al opțiunilor, al activităților politice și desigur al literaturii. La începutul anului 1959, după toate transformările suferite sub presiunea și cu exemplul ocupantului sovietic, a început urmărirea penală de masă a oamenilor politici, a intelectualilor, ziariștilor, profesorilor și în general a oamenilor de opinie pentru a opri criticile sau schimbarea oricărei tendințe de revenire la „vechiul regim“. Dinu Pillat, care apucase să fie un an asistentul lui G.Călinescu la facultate, a fost mutat ca bibliotecar și apoi cercetător la Institutul de Istorie, Teorie literară și Folclor al Academiei. î n 1956 a avut loc rebeliunea din Ungaria, care a zdruncinat nu bazele ordinii din imperiul prosovietic, ci încrederea în propriile forțe a conducerilor de partid din aceste țări: ca urmare, s-au declanșat noi vânători de reacționari, de dizidenți și de tineri doritori de mai multă libertate care au fost victimele unor procese publice deschise împotriva lor chiar în unitățile de învățământ unde studiau, pentru a servi de exemplu tuturor celor care ar fi crezut posibilă o îmblânzire a sistemului sub presiunea unei mișcări de democra – tizare. Au urmat câțiva ani de epurări sistematice și de prigoană și de verificări sistematice la toate nivelele și de schimbări de fațadă pentru a trece pârghiile puterii comuniste sub un control sistematic, dar mai puțin vizibil. Acest val de represiune politică în spațiul public și intelectual, în vederea căruia a fost înființată și o Academie de științe politice și multe alte straturi de verificări, a dus și la anchete ale Securității asupra unor intelectuali bănuiți că ar avea legături cu membri ai ambasadelor străine, că ar purta „discuții dușmănoase“ între ei, că ar comenta „dușmănos“ întâmplări din viața de zi cu zi pentru a ponegri regimul și ar citi literatură a scriitorilor români din exil (Mircea Eliade de pildă). Toate acestea se pot regăsi în diversele publicații care au adunat după aceea o cantitate uriașă de denunțuri, rapoarte, acuzații, note informative, dosare penale, interogatorii, reveniri ș.a. În toate acestea se regăsește abundent cuvântul care exprimă teama regimului de orice activitate care nu este controlată și subordonată autorității comuniste: dușmănos, „activitate dușmănoasă“. Dinu Pillat este unul dintre numeroșii intelectuali care au trebuit să facă față unor înscenări penibile din veritabilele interogatorii consemnate în scris de funcționari ai noului regim, cu perspectiva și vocabularul care le erau caracteristice. O declarație care ar fi fost dată de Dinu Pillat în 31 martie 1959 începea astfel: „Activitate dușmănoasă am desfășurat cu Caraion Ion, nume real Diaconescu… Cu Diaconescu zis Caraion Ion am purtat discuții cu caracter dușmănos la adresa regimului democrat popular din RPR“ etc. (în vol. Prigoana. Documente ale procesului C.Noica, C.Pillat, A.Acterian etc., ed.a doua, 2010, p.19 și urm.). Este evident că Dinu Pillat se poartă cu demnitate și nu încearcă să îmblânzească pe un torționar, a cărui amprentă o poartă vocabularul și în general stilul țeapăn în care este redactat procesul-verbal al interogatoriului, cum sunt acuzațiile aduse „inculpatului Pillat Constantin“, un text cu o valoare nu doar documentară, ci și un puternic conținut emoțional pentru că el este evident scris sub dictarea anchetatorului din partea Securității: „Cu Lăzărescu am criticat literatura realist-socialistă și amândoi susțineam că nu există libertate în țara noastră și comentam situația internațională de pe poziții dușmănoase“, cu Alecu Paleologu „am purtat discuții dușmănoase în perioada 1956-1958“ și mai departe: „ne-am manifestat împotriva teroarei comuniste. Am comentat elogios împreună cu Paleologu activitatea lui Cioran și el mi-a citit lucrarea lui Cioran Scrisoare către un prieten din depărtare“ (p.340) etc. Cartea din 1971 care a servit ca vehicul al corespondenței noastre, Mozaic istorico-literar. Secolul XX, a lărgit drumul colaborărilor la diverse publicații, niciodată întrerupt de facto, și îl găsim pe Dinu Pillat semnând în „Luceafărul“, de pildă note istorico-literare precum aceea despre boema lui Ion Barbu în 1972. El este un exemplu de curiozitate intelectuală cu apetențele cele mai diverse, de o disponibilitate fără egal pentru literatura de bună calitate și în primul rând pentru poezie. Autorul, încă elev al Liceului Spiru Haret în 1939, a publicat versuri în „Vlăstarul“, revista liceului, pe lângă diverse studii între care unul bogat despre evoluția nuvelei în literatura română. Adăugate desigur mai târziu grupului de texte care va alcătui volumul, analizele lui Dinu Pillat consacrate „aventurii poeziei în plan teoretic“ și în general cercetările privind „constituirea unui nou concept de poezie“ pleacă de la ample lecturi din autori puțin citiți la vremea aceea, care tind să apropie poezia de celelalte arte. Aici este semnalată la Novalis „tendința de a concepe poezia ca un mod de cunoaștere a realului absolut“, poetul identificându-se „deopotrivă cu un vizionar și un magician“, iar la Poe, „un halucinat lucid… face primul teoria calculului creator în poezie“, spre deosebire de toți cei care o legaseră până atunci „de hazardul inspirației“. Anticipând estetica simboliștilor și probabil chiar stimu-lândo, Novalis înțelege că „la baza poeziei stau virtuțile incantatorii ale limbajului, cu concluzia că forma precede și chiar determină actul de constituire a unui conținut“ și se revelă „în primatul acordat oniricului în poezie“. Toate sunt – ca și celelalte care urmează – nu doar enunțuri ale unui împlinit cititor de poezie, ci o fundamentare erudită a nevoii de a ajunge la înțelegerea poeziei moderne, aceea care-și are punctul de plecare în Baudelaire, până la ultimele ei consecințe. El argumentează astfel că manifestările revoluției estetice perma – nen tizate în forme lirice are și o istorie și autorul își propune să o reconstituie pe scurt în „radicalismul ei teoretic“. c artea în sine, prima carte a lui Dinu Pillat, include și texte mai timpurii între care o lucrare de seminar începută în ultimul an de studii care atestă nașterea unui istoric literar format încă de acum: Cum se deschide la noi gustul pentru romanul senzațional, dar în general are un spațiu de interes mult mai larg pentru literatură și acesta îi permite să demonstreze competențe diverse, dar nu superficiale. Studiind „aventura poeziei în plan teoretic“, debutantul adună material pentru cercetări viitoare, dar rămase deocamdată în stadiul de „fișe“, cum le și intitulează, examinând Poziția teoretică a unor mari inițiați autohtoni în adevărul ultim al poeziei (Tudor Arghezi, Ion Barbu sau Lucian Blaga). Fără a intra într-o discuție care depășește cadrul acestor note, dar care va trebui să fie reluată, remarcăm doar că autorul nu ezită să se libereze de complexe din lumea artelor unde se regăsesc germenii tradițiilor și se ordonează după capacitățile lor evocatoare, dincolo de specificul „tehnic“ al fiecărei arte. El citează astfel pe Blaga cu opțiunile căruia se identifică în legătură cu un alt mare artist, cu un sculptor: „Brâncuși… acest artist reia o tradiție mult mai veche. Pentru această artă sunt și eu. Aș spune pentru un fel de tradiționalism metafizic“ (p.32). Nu numai cultura tânărului autor servește o discuție cu reverberații mult peste nivelul publicisticii din presa culturală și literară a momentului, dar acestea trimit spre domenii ale culturii pe care nu mulți specialiști le stăpâneau în acel moment, într-o epocă puțin prielnică pentru un eventual cadru filosofic al discuțiilor despre orice fel de artă.