Alice Voinescu în Țara Minciunilor

La data de 9 februarie 1948, Ion Pas, ministrul Artelor din R.P.R., îi făcea un cadou simbolic și dramatic titularei de la Catedra de istoria literaturii dramatice de la Conservator chiar în ajunul zilei sale de naștere. El decreta că o „licențiază din serviciu“ pe Alice Voinescu „pentru atitudine permanent antidemocratică“ și o va îndepărta prin Decretul de comprimare emis peste o săptămână. Dar respectivul decret și instalarea în locul ei a poetului stalinist Marcel Breslașu au fost pregătite de co-breslași în ale oportunismului, prin obișnuitele ședințe de demascare. În cadrul acestora, un rol a avut și studentul de la actorie Dan Deșliu, care va scrie curând vastul poem epic despre compresor. Studentul impenitent, care începea să se obișnuiască cu formulele colocviale („Hai noroc! Să trăiești, măi tovarășe Plan!“), a apostrofat-o, prin toate „goarnele inimii“, cu sintagma „babă metafizică“, pe profesoara demascată și apoi comprimată.

Din fila de jurnal purtând data de 7 februarie 1948, aflăm reacția profesoarei apostrofate, care va fi comprimată peste o săptămână: ,,În clasă, intervenția lui [Dan] Deșliu m-a dezgustat, nu de el, dar de cei care lucrează corupând tinerețea. Săracii copii. […] Când mă analizez, mă sperii cât de ruptă sunt de toate, nu mă mai ține definit niciun interes personal. Doar clasa mă mai ține. Desigur, e bună această perioadă pentru conștiința noastră românească. Sper că se va alege ce e bun de ce e putred, că vom scăpa de lichelism. Dacă mai trăiesc și voi mai avea și eu o vorbă de zis, la asta voi lucra: la deslichelizare. Nu voi avea nicio vorbă aspră pentru cei mici, care s-au înscris ca să nu moară. Dar pentru oricare s-a vândut ca să se împingă mai departe, nicio scuză, nicio circumstanță atenuantă […] Scoși din presă toți nechemații, școală severă de jurnalistică și mai ales de ținută morală. La fel în învățământ. Să se facă băcani, dar nu educatori de tineri“ (Jurnal, Ed. Albatros, 1997, p. 512).

Din păcate, profesoara care își numea simbolic studenții cu sintagma „ma garde de coeur“ nu a mai avut nicio vorbă de spus și nu a mai putut lucra la deslichelizare, deoarece epurarea ei socioprofesională și prigoana începuseră. Ea nu agrea deloc principiul pedagogic potrivit căruia profesorul trebuie să se coboare uneori la nivelul studentului, ci, dimpotrivă, îl înălța pe acesta printr-un dialog viu la propriul nivel de înțelegere: „[…] sunt o oglindă bună care nu schimonosește chipurile oamenilor, sunt un ecou, poate, în care omul își găsește cuvântul lui puțin limpezit, puțin înălțat. Darul acesta îl am!“ (ibidem, p. 795). Scrierile sale, pline de onestitate intelectuală, au fost restrânse, întrucât ea s-a dăruit mai curând semenilor decât unei opere personale.

Regimul comunist găsise de cuviință să desacralizeze ,,mitul Alice Voinescu“, al profesoarei adorate de studenți, al conferențiarei care avea o influență mult prea mare asupra numerosului public ce se îmbulzea în sălile de la Dalles, de la Fundațiile Regale sau la Ateneu, pentru a o asculta, subjugat de harul ei oratoric. Traseul existențial îi poate fi punctat cu începutul celor trei clase primare de la ,,Școala Costescu“ din Turnu Severin, cu invitarea la celebra școală franceză de la Pontigny și cu „reeducarea“ în satul ieșean Costești, unde i se conturează harta finală a suferinței. Între Costescu și Costești, perioada de vârf i-a fost marcată de participarea la decadele de la Pontigny (unde i-a cunoscut pe André Gide, André Malraux, François Mauriac, Roger Martin du Gard), după care se… poticni în temniță și în surghiun la Costești, căruia i-a urmat căderea în anonimat. Înfrigurată fiind precum poetul Ovidiu în peisajul tomitan, ostracizata se simte azvârlită pe o planetă în care bântuie tot anul iarna. Momentele de tânguire și dorul de libertate îi provoacă un plâns metafizic, domiciliul obligatoriu determinând-o să se întoarcă spre lumea autentică și încă neviciată a satului românesc.

Manifestările mistice – mai curând ale unui homo religiosus decât ale unei ortodoxe pilduitoare – îi sunt motivate neștiutei diariste de visele oraculare ori de monologurile imaginare cu soțul dispărut, ele având rolul psihologic al unei compensări în fața singurătății ori în situația confruntării cu societatea agresivă. Lui Alice în Țara Minciunilor i se întâmplă un fel de detașare metafizică față de o lume căreia nu îi mai aparţine, pe care nu o mai recunoaşte şi ale cărei rosturi nu le înţelege. Ea se simte purtată „în vânt“, într-un „no man’s land, între două tărâmuri“, plutind „între diverse registre de realități“, deoarece elanul pedagogic i-a fost frânt: „Dăscălia a avut pentru mine rostul pe care-l are publicul pentru artist. Pesemne am fost creată pentru scenă, am deviat pe catedră, acum – un gând de acțiune spirituală mai restrâns și mai teoretic. După ce mi s-a luat catedra, parcă sunt o omidă fără aripi, fluture rătăcit de zbor“ (ibidem, p. 529).

Cuprinsă de ceea ce mai târziu va numi cu nerușinare „idealismul circumstanțial“, licheaua de student nu-i mai putea spune profesoarei sale că este „babă absolută“, întrucât marca fusese înregistrată pe numele romancierului care îl debutase pe tânărul carierist la revista „Lumea“. Din nefericire, cabotinul student a devenit un mare actor pe trista scenă a realismului socialist, ale cărui baze atunci se puneau. Alături de alți carieriști, Dan Dejliu nu ar fi făcut față exigențelor evaluării pe care le impunea un astfel de dascăl intransigent. Examenele cu restanțierii erau astfel apreciate de către profesoară încă din perioada interbelică: „Zi de examen a «ciurucurilor». Deziluzie grozavă. Ce incultură! Ce ignoranță în propria lor meserie! Imagine tristă a mentalității generale! Bluff, chiulangeală, pretenții. Caragiale în plin! […] M-a dezolat această zi din punctul de vedere al viitorului neamului nostru“ (ibidem, p. 236). Ulterior, Alice Voinescu va înțelege că apăruse un ,,nou tip de om“ într-o ,,lume nouă“ și că modelele generației sale trebuiau să dispară, degringolada de la om la ,,ne-om“ fiind inexorabilă.

Este adevărat că în cazul lui Alice Voinescu totul trebuie analizat prin grilă metafizică, fie că se abordează probleme politice, sociale sau culturale, fie că se discută conflictele personale. Doar „Eliberarea“ și instaurarea regimului dejist i-au îngăduit studentului Dan Deșliu să facă asemenea apreciere jignitoare la adresa prestigioasei profesoare, care nu coincide cu acelea emise în perioada interbelică de nume notorii. Însuși acidul dintotdeauna Tudor Arghezi concedea că Alice Voinescu este ,,cea mai inteligentă femeie din București“ (o apreciere extrem de restrictivă totuși în privința ariei geografice cuprinse), autorul Cuvintelor potrivite remarcând, în același timp, rezonanțele subtile pe care le avea acest ,,foarte delicat spectacol intelectual“ dat de aceasta. Și în opinia deloc ginecolatrului Camil Petrescu, Alice Voinescu întruchipa „o puternică personalitate culturală“, iar Constantin Noica a numit-o „un spirit sufocat de suflet“.

Foști studenți care au devenit mari nume ale scenei românești (Liviu Ciulei, Emil Botta, Dan Nasta, Tantzi Cocea, Irina Răchițeanu ș.a.) au depănat felurite amintiri despre ea, dar unuia dintre ei, Mircea Șeptilici, nu-i pot da dreptate când spune: „Un om făcut numai din lumină. Desfid să existe un singur personaj, un singur om de indiferent ce apartenență socială sau politică sau de vârstă care să fi venit în contact cu Alice Voinescu și care să-i fi găsit vreodată o umbră“ (Destăinuiri: Alice Voinescu, în „Rotonda 13“ – „Manuscriptum“, nr. 3/1979, Ed. Muzeului Literaturii Române, p. 125). Oare și-a dat seama Dan Deșliu de adevărata lumină în care trebuia pusă profesoara pe care a apostrofat-o?

Alice Voinescu a avut noblețea împotrivirii la vremurile vitrege, ținând piept cu mijloacele ei fragile situației dramatice în care se afla. Ea nu a semnat pactul cu diavolul, fiind o dușmancă a oricăror forme de înjosire și de corupere morală, ,,de coborâre a treptelor de la om la ne-om“. „Comprimata“ a refuzat colaborarea cu opresorii ei, nu a acceptat „să robotim ca șobolanii“, deoarece i se părea un compromis chiar și activitatea de traducere, prin care i se permitea să-și ducă existența de azi pe mâine. Ultimele rânduri ale jurnalului său, scrise pe data de 30 mai 1961, sună astfel: „E trist să nu am nici ce se cuvine pentru ceea ce mi-a fost meseria. Gata cu văicărelile. Am fost vinovată că nu m-am îngrijit de cele necesare. Acum nu știu cum să mă descurc din 400 lei datorii. Ce jale, m-am săturat. Aș putea vinde inelul, dar nu mă îndur. Vreau să-l las Maricichii. Și apoi, poate că-mi trebuie umilința sărăciei. Am luptat toată viața cu ea. Dragule, nu vreau să te întristez, susține-mă. Vă iubesc pe toți, ajutați-mă. A ta“.

Paul Desjardins, organizator al reuniunilor la care o invita și pe Alice Voinescu, o numește pe aceasta drept ,,misionară apostolică de la Pontigny“ și îmi imaginez că s-a stins cu dorul după „satul metafizic“ francez, așa cum mărturisea într-o pagină de jurnal din 8 septembrie 1931: ,,Cred că la Pontigny e atmosfera în care scăpăm de falsificare. E climatul meu. Așa îmi închipui «climatul» Paradisului, cel puțin pentru mine. Acolo, nicio tensiune. Sunt așa cum sunt – idealistă, firește. […] Mulțumesc lui Dumnezeu pentru zilele de viață adevărată […] ca la Pontigny“. Șerban Cioculescu își exprimă astfel impresiile avute la înmormântarea ei: „Era o zi frumoasă, de iunie, o zi dulce, nu foarte călduroasă și o zi luminoasă; se filtra lumina prin frunzișul cimitirului Bellu. Am avut atunci senzația unei evaporări, dorința unei dizolvări în vastitatea aceasta a unei naturi primitoare, a unei naturi care și-a arborat festiv splendorile“ (ibidem, p. 138). Este adevărat că „vaporoasa“ ființă s-a caracterizat undeva, în paginile jurnalului, ca fiind o „Madame Bovary a misticii“, dar ea nu a fost o „babă metafizică“ și cu atât mai puțin ar fi putut deveni o… babă comunistă. La 60 de ani de la desprinderea de lumea fizică pentru a se integra unei lumi metafizice, nu ne rămâne decât să-i adresăm formula de binețe a prietenului Barbu Slătineanu atunci când îi dădea telefon: „Sărut vârful aripelor, coană Alice!“