O poezie-știință

Un limbaj voit sever, în cheie scientizantă e permanent prezent în versurile Ofeliei Prodan. Poeta dă impresia de-a se afla în sala de așteptare a unui psiholog ori psihiatru, compunîndu-și anticipat confesiunea pe care urmează a o debita acestuia, într-un șir cabrat de preciziuni ce intră de fapt în idiomul specialiștilor cu pricina. O intruziune în conștiința programată a celui ce s-ar cuveni a o examina/consola. Totul rostit rapid, fără pauze, între înfățișarea unui „caz“ și superbia generată de familiarizarea cu datele acestuia. Nu fără mici țîșniri de țîfnă distinsă: „spun stop, sunt sătulă de interogațiile abisale/ ale psihologiei devotate 100% meseriei./ o banală discuție cu tine mă echilibrează pentru o oră./ recad în vortexul de idei. mă străduiesc/ să le dau o coerență sau să jonglez cu ele prin stări/ modificate de conștiință. știu că nu le pot ține/ sub control, dar asta mă excită mental și adrenalina/ mă ține trează nopțile în șir. substanțele halucinogene sunt vax. (…) în rest, atipic de lucidă, nu încerca să mă convingi/ să continui ședințele. știi foarte bine – sunt imună la superficialitate“ (stop). Întreg discursul ilustrează variațiile unei stilistici uscate, aseptice cum uniforma personalului medical. Dorind a-și amplifica plaja terapeutică, autoarea își trece în revistă stările afective, toate cedate perspectivei clinice. Motivele se diversifică, procedeul rămîne unitar. Nu e de mirare că subiectul eroticesc apare îndatorat pedanteriei informațiilor livrate partenerului: „inflexiunile vocii mele trădează abulia existențială./ mă seduci prin mijloace oneste,/ dar rațional-ireproșabile. sunt o plantă agățătoare/ care atîrnă de tine mai mult din inerție./ îți sunt datoare cu un schimb/ alert de informații compromițătoare“ (inerție). Precipitarea opiniilor are o asemenea glacială direcționare încît ar putea lua o turnură ironică, poate involuntară: „mă intimidezi cu privirea ta/ rece, albastră și fixă. îți confirm – accesul/ la mintea mea, parțial și ineficient“ (ibidem). Ceea ce am putea socoti senzația de „fericire“ ezită între descripția medicală și orizontul mitic: „începuse o nouă zi, o fericire inexplicabilă/ îmi inunda creierul cu endorfine. (…) parcă pluteam/ într-o Nirvana dăruită de un zeu hindus./ ochiul din interior se desprinsese/ obscen“ (o lume paradiziacă). Predomină o dezumanizare tehnică o desentimentalizare mecanoidă, o reificare cu calm acceptată: „trăiam emoțiile ca androidul/ Data căruia i se înfig cabluri electrice/ în creierul pozitronic,/ nu m-am oprit pînă n-a mai rămas/ nimic uman în mine“ (creierul pozitronic). Nu mai surprinde extatica în felul său identificare a ființei cu computerul, generatoare de viziuni: „sunt locuitorul unui program simulator./ viziunile mă invadează“ (software). Sub asemenea auspicii se desfășoară narațiunea unei existențe distincte prin strădaniile sale de purificare de vag, aproximativ, problematic, posedînd conștiinciozitatea și paciența unui robot. Puține urme rămîn din viața concretă, din istoria în care ne înscriem, grabnic strecurate în textura de compactă industrializare a umanului. Fără complexe, poeta își cedează vocea unui mecanism: „spațiul dintre noi se blochează/ cu particule de respirație, umbra se condensează (…) ecuația deficitară descrie starea organismului/ invadat pînă la ultimul nerv de virusuri artificiale. (…) un furnal, un crematoriu cu urne de cenușă/ strălucitoare ca o crimă perfectă, într-o lume schematică./ carcasa ta peste gîtul meu livid,/ o sferă imponderabilă lovită ritmic de picături de radiu“ (spațiul dintre noi). Strîns încorsetate, semnalele trăirilor devin treptat imperceptibile. Eul auctorial poftește la o nouă identitate, una mecanomorfă, avînd uneori simțămîntul că a și dobîndit-o: „sunt un android altruist cu un creier pozitronic“. Trupul robotizat nu acceptă concesii. Ofelia Prodan tinde a se reconstrui pe sine inclusiv somatic, cu un elan transpus fără greș într-un cod fizico-chimic: „mă așez în propriul meu uter/ în poziție fetală și îmi bombardez creierul/ cu serotonină și oxitocină./ sunt cel mai fericit fetus din rezervația de mame. fiecare mamă își poartă viitorul prunc/ într-un uter călduros ca un reactor nuclear/ sunt propria mea mamă/ și am decis să mă avortez fără nici o explicație“ (un nou Bing Bang). Liniștindu-se doar atunci cînd își percepe condiția existențială strict dependentă de materia științific analizabilă: „stau într-o broască țestoasă de jad,/ trepidez de fericire,/ emit unde seismice prin carapacea translucidă,/ îmi trosnesc nervii,/ pocnesc din degete, sunt numai serotonină.// îmi activez sistemul de teleportare,/ trec în cochilia unui melc,/ oscilez de fericire, sunt serotonină, sunt oxitocină“ (un click involuntar). Fără margini apare satisfacția tranziției din sfera biologică în cea a anorganicului, aptă a corecta, sistematiza, autogenera (alien). Nu e omisă nici o incursiune în peisajul evoluției umane, de la grandoarea înghețată a preistoriei la cruzimile prezentului, în ale cărei unde poeta restabilește „echilibrul între generațiile conflictuale“, resimțindu-se drept „o persoană complexă, bipolară“, ce cutează a avansa „fără măsuri de siguranță“ (equilibrium). O viziune futurologică apare sumbru promițătoare, împlinindu-se atunci „cînd lumea va fi o amintire/ pe un suport electromagnetic“, cînd „noi ne vom număra pe degete“ (Data veghează un cer ostil). Reținem în cele din urmă unica se pare clipă de riscantă simplificare pe care o mărturisește Ofelia Prodan: „acum aș sta singură în casă, la o masă și doar aș bea o cafea,/ lent, urmărindu-mi gestul simplu de-a duce ceașca la gură“ (liniște).