Parfumul ofilește chiparosul

Mircea Stâncel este un poet optzecist. A debutat la Cartea Românească în anul 1981, adică împreună cu Mariana Marin, Ion Mureșan, Florin Iaru și la un an după ce apăruseră la aceeași editură, la Junimea și Albatros volumele de debut ale lui Mircea Cărtărescu, Nichita Danilov, Liviu Ioan Stoiciu, Matei Vișniec. Ceva mai vârstnic decât colegii lui de serie enumerați mai sus, Mircea Stâncel se înscrie în mare măsură în același program estetic.

Poetul e autoironic încă din titlul noului său volum: Sunt imperfect, draga mea (Colecția revistei „Discobolul“, 2021). „Ironia de sine“, cum o numește, pe coperta a patra, Al. Cistelecan, care prezintă succint volumul alături de Gheorghe Grigurcu și Ion Pop, se combină cu „lirismul tranzitiv“, observat de Ion Pop și cu „dramatismul eroticesc“ evocat de Gheorghe Grigurcu. Sunt mărci ale generației imprimate pe aceste noi și mai târzii „poeme de amor“, după un cunoscut titlu al lui Mircea Cărtărescu.

Un poem emblemă pentru întregul volum este cel intitulat misterios Nu știam nimic despre moarte. Un titlu care se dovedește înșelător în gravitatea lui. Personajul liric care spune „eu“ și se descrie la persoana întâi în toate textele din volum e de fapt asaltat de amintiri și nostalgii, reflectează la mici întâmplări într-un cadru banal. Deschiderea către lume se face printr-o fereastră îmbătrânită de un metru pe un metru cu draperii înflorate de viena. Poetul o atinge cu degetele ce miros a cartier. Ceva tainic se petrece totuși acolo, pentru că fereastra, când e atinsă, se luminează mereu întunecîndu-se, ca un ecran cinematografic pe care se proiectează vechi imagini. Fereastra, în senectutea anunțată, are memoria ei, în care omul, acum matur, ar vrea să intre și să retrăiască secvențe din existența trecută. Astfel, ploaia are sunet de clopoțel de pe coridorul școlii. Bărbatul se visează la vîrsta aventurii cu tine/ pe podul minciunilor/ într-o dacie 1300 kombi. Fereastra, depozitară a memoriei, are magia ei, ascunsă sub perdeaua deplinului anonimat, și privitorul își poate aminti cum priveam zăpada de pe pervaz/ și nu știam mai nimic despre moarte.

Așadar, la final, titlul sacramental se relativizează cu un „mai“ pus înaintea nimicului. Acest frumos text poetic este unul caracteristic pentru poezia lui Mircea Stâncel din volumul în care se declară imperfect. Decorurile sunt anodine, faptele sunt derizorii, peisajul urban e dezolant: Cartierul ăsta maculează chiar și o fată fermecătoare. Cu toate acestea, există ceva pur și fermecător care trebuie sesizat sub aparența mizeră, așa cum există o gingășie a detaliilor în periferia oripilantă din Nopțile Cabiriei și – desigur – o gingășie ascunsă înlăuntrul Cabiriei însăși din acel memorabil film. Cartierul maculant din poemul Libertate deplină este de fapt doar cadrul fellinian în care evoluează o femeie răvășitoare. Ea are părul vopsit în roșu care face avansuri unei corăbii de pirați. Posedă sâni înalți, iar ochii ei arcați (sic!) prostituează deșertul. Încă o dată, personajele feminine ale lui Mirtcea Stâncel amintesc de gheișele și odaliscele lui Mircea Cărtărescu, de pe când nu alesese încă nimicul. Desigur, farmecul devastator al femeii este tarifat și anume mereu în urcare, dar asta nu-i scade puterea de seducție și despre ea se poate spune doar, cu titlul lui John Ford, de pe la 1633, ‘Tis Pity She’s a Whore.

Poemele lui Mircea Stâncel sunt destul de ample. Fără să le pună zorzoane, autorului îi place totuși să creeze imagini, să complice uneori sintaxa și să mizeze pe surpriză. El se comportă ca un sportiv care joacă pentru public. Există totuși în aceste texte și o cantitate de emoție pe care poetul o ascunde cu decență sub ironie și aparența banalității. Uneori metafora scapă la iveală pentru că efectiv scriitorului îi plac cuvintele și potrivirile lor: sunt în căutarea unei toamne cu multe uși/ în care disperarea visează versuri//scrise cu stiloul lui trakl. Poetul controlează însă emfaza cu îndemânare de profesionist. El oferă astfel o lectură agreabilă pe tot cuprinsul volumului. Imperfecțiunea pe care și-o arogă senin poate fi înțeleasă și ca o aspirație spre perfecțiune. În rest, un parfum feminin care ofilește până și chiparosul se ridică spre cititori dintre filele cărții.