Doi poeți agnostici?

Doi poeți agnostici în fond Lucian Blaga și Eugenio Montale? Poetul român ia în considerare o cenzură transcendentă, care ne-ar limita accesul la ultimele mistere, poetul italian susținea posibilitatea unui „miracol laic“, dar constată și prezența unui „rău al lumii“. Mai exact, este convins că ar fi o verigă, o za ruptă în lanțul existenței. Iată Lămâile, din culegerea Oase de sepie, 1925 „Vezi, în tăcerile-acestea în care lucrurile/ se lasă și par gata/ să-și trădeze taina lor ultimă/ te-aștepți poate/ să descoperi vreo greșeală a Naturii,/ punctul mort al lumii, veriga ce nu ține/firul de descurcat care să ne ducă-n sfârșit/ în miezul unui adevăr“… Sau, în volumul Alte versuri, 1980: „Și necazul e că neînțelesul/ e singura rațiune care ne susține“.( Eugenio Montale, Poezii, antologie, traducere, prefață, note și repere critice, Dacia, 1988, de Marian Papahagi). Lucian Blaga consună evident cu Eugenio Montale prin versul emblematic, arhicunoscut „Eu cu lumina mea sporesc a lumii taină“ (Eu nu strivesc corola de lumini a lumii) din volumul Poemele luminii, 1919.

Ambii cultivă peisajele alegorice, descoperă semnele unei lucrări misterioase în cele văzute cu ochii lucizi ai celui care caută înțelesuri și secrete ale naturii. Luciditate, acceptare a necunoscutului inexplicabil, dar nu a transcendenței creștine. Ceva ne scapă mereu, cu atât mai bine, parcă ar spune, lumea este astfel inepuizabilă ne sugerează poeții amintiți. Ei nu laudă creația în mod franciscan, drept operă a unui Creator, care și-a lăsat în materia ei amprentele divine. Ambii caută chei de interpretare, principii, dar dau peste enigme: „Nedumerit îl cauți și dibuind în întuneric/ i-adulmeci urma-n tine ori în slava lumii/…Un val de nepătruns ascunde veșnicul în beznă.“ (Veșnicul, 1919).

Agnosticismul lor ni se pare o atitudine perfect onestă, nu simulează trăiri mistice, dar un filon extatic tot se simte în versurile lor: „Gândește-te în imn să se prefacă elegia/ Și să putem precum aceste ramuri/ Să ne refacem să nu mai lipsim/ieri despuiate, goale, astăzi pline/de freamăte și limfe să simțim/mâine și noi prin vânt și prin miresme/șuvoi de vise, graba nebunească/a vocilor spre un liman…“. Lirismul are autenticitate, versurile din Țărmuri situându-se deasupra unor simple descrieri de peisaje exterioare. Nu mai puțin elan sufletesc nu simplu imbold naturist, descoperim la poetul din Lancrăm „De pe stamine de alun,/ din plopii albi, se cerne jarul./ Orice-nceput se vrea fecund/ risipei se dedă Florarul“ sau „Prinși de duhul înverzirii/prin grădine ne-nsuflețim/ Pe măsura-naltă-a firii/ gândul ni-l dezmărginim// Ce-am uitat aprindem iară./ Sub veșminte ne ghicim./ Căutăm în primăvară/un tărâm ce-l bănuim“. Peisajul sec, liguric, pietros, dezgolit de carnea metaforei, sentențios al lui Eugenio Montale întâlnește concretețea rodnică a peisajului transilvan într-o paradoxală afinitate. E drept, la Lucian Blaga metafora își arată posibilitățile maxime, devenind un instrument de cunoaștere, iar poetul italian o refuză, de obicei, mai sceptic. Dar au totuși ceva comun, un fel de agnosticism neresemnat, i-aș spune. De ce? Pentru că are puseuri de entuziasm, de jubilație naturistă.

Bergson, gânditorul francez cu mare ecou în epoca antebelică, vezi Materie și memorie, Evoluția creatoare, pare a fi fost citit de ambii poeți. Dualismul lui Bergson (simplific excesiv, nu e domeniul meu), pe de o parte, elanul vieții, pe de alta materia, oare nu îl găsim și la Blaga? Acesta îl va critica, e adevărat, gânditorul român propunând o deschidere mai mare spre ceea ce înseamnă omul ca ființă gânditoare. Dar ceva din ideile bergsoniene (poate „intuiția“ rolul ei?) rămâne, cred, ca o amintire din tinerețe în memoria poeților amintiți. Sceptici că vor găsi ceva definitiv, cei doi poeți presimt și descriu ceva misterios ascunzându-se în enigmele pe care ni le scoate în cale realitatea.