Între activitățile sociale care marchează existența personajelor literaturii române se află și dansul. Personajele dansează, în mediul rural „joacă“, pentru a se distra și a lega prietenii, în special în tinerețe, ca ritual de curtare și seducție. Multe dansuri sau melodii după care se poate dansa dau chiar titlurile unor cărți și piese teatrale. Aproape că nu e tip de muzică, fie clasică ori contemporană, care să nu fi fost amintit într-un titlu din literatura noastră. Cel mai cunoscut exemplu, Concert din muzică de Bach al Hortensiei Papadat-Bengescu, este urmat îndeaproape de Invitația la vals (1936), neuitatul roman al lui Mihail Drumeș (pe numele real – Dumitrescu). Tema este, în acesta din urmă, aceea a seducătorului sedus e o poveste simplă și agreabilă. Tot la un dans, un alt seducător profesionist, ofițer de carieră, o cucerește pe eroina din Jar, de Liviu Rebreanu. Ea se va sinucide după ce va fi abandonată.
Trebuie amintit și dansul aparte generat de cîntecul Ciuleandra, care trece în titlul romanului la Rebreanu. Mai puțin notoriu este Tangoul memoriei de George Cușnarencu. Sonata, gen cult, apare paradoxal în ritmuri peri-urbane la Radu Aldulescu (Sonată pentru acordeon) și sofisticate la Eugen Șerbănescu (Sonată pentru saxofon și Eva).
Un titlu amuzant pe tema dansului este Mărturisiri de fecioară în ritm de charleston. Autorul acestui roman, apărut la Editura Vremea, în 1933, este Adolphe Clarnet, care mai semna și Clarnet, fără prenume, pseudonim literar al lui Adolf Burah Cuperman, jurnalist și cronicar teatral, activ în spațiul editorial bucureștean încă din 1914. Recent, Adrian Lesenciuc a publicat romanul Balada, avînd ca subiect viața compozitorului Golembiovschi, care s-a făcut cunoscut cu numele Ciprian Porumbescu, autor al celebrei Balade pentru vioară și orchestră, op. 29. Spre deosebire de virtuozii instrumentelor muzicale, într-un titlu de piesă al lui Mircea M. Ionescu, Beethoven cîntă din pistol, iar în altul Dona Juana dansează samba.
Dintre personajele care dansează, adolescenții din La Medeleni aleg tot valsul, improvizînd un text amuzant pe Dunărea albastră. În schimb, în cunoscutul roman al lui Camil Petrescu, Ultima noapte…, Grigoriade, un fel de gigolo preocupat de palmaresul său de cuceritor, le învață pe doamnele din anturaj, în pragul intrării României în Marele Război, un dans nou: tango. Gelosul Ștefan Gheorghidiu este dezgustat de felul cum „elevele“, inclusiv propria-i soție, se lasă în brațele lui, care le muștruluiește didactic. Un soț mai experimentat îi face însă teoria că dansatorii le „încălzesc“ pe cucoane, de fapt, în folosul lor, al bărbaților legitimi.
Jocul popular are o pondere însemnată în romane ca Ion de Rebreanu sau Moromeții lui Preda. În cel de-al doilea, este foarte interesantă descrierea „Călușului întreg“, care nu mai e dans de societate, ci un spectacol tocmit de sătenii mai avuți, ca Tudor Bălosu, în interesul întregii comunități. El e jucat de o trupă cu roluri precise, în costume speciale care-i fac pe dansatori de nerecunoscut, așa cum e firesc pentru niște artiști a căror imagine pe scenă diferă radical de aceea civilă.
dansul popular Ciuleandra e declanșatorul acțiunii în romanul omonim al lui Rebreanu. Un fiu de boier, Puiu Faranga, vrea să încerce acest joc. Se trezește jucînd alături de o fată din sat pe care omnipotentul tată i-o cumpără efectiv de la mama ei. Dar această soție, luată „pentru altoit“ neamul vlăguit al boierilor, avea un iubit. Puiu își ucide soția, simțind difuz că ea nu-l iubește, și ajunge să aibă nevoie de o patalama de nebun ca să-și scuze crima. Medicul curant e chiar iubitul din adolescență al soției ucise. El nu trebuie să-i dea criminalului un certificat de complezență: acesta e efectiv dement.
E drept că ritmul Ciulendrei este unul în continuă accelerare și poate zăpăci oamenii ca un mitologic Joc al ielelor (titlul fiind utilizat de Camil Petrescu). Personajele lui Camil văd „idei“ sub forma unui dans valpurgic și fandacsia-i gata. Ciuleandra e asociabilă cu ielele: se joacă de Drăgaică, în miezul verii, fiind un ritual solar. Rebreanu îl descrie: cu cât se aprind mai tare jucătorii, cu atât şi muzica se aţâţă, devine mai zvăpăiată, mai sălbatecă. Dansatorii au și intervenții vocale, anumite strigăte. Antropologii spun că mișcarea ritmică, accelerată progresiv, e folosită și pentru dresarea elefanților în India. Efectul este de vertij, induce o stare hipnotică, determină prostrație sau eventual la pierderea minților, ca sub efectul unui drog. Puiu Faranga, realmente sau simbolic, asta pățește.
Personajele intelectuale, dilematice nu sînt niște buni dansatori. Părăsit temporar de Otilia, Felix este invitat la dans de Georgeta, o tînără de moravuri libere, cu care ajunge să aibă o aventură. Personajul central din Delirul, de Marin Preda, ajuns în București și devenit ziarist, este și el invitat la Revelion, și implicit la dans, de sora șefului său, Luchi, care-i devine neverosimil de repede amantă.
Dansul este un mijloc patentat de seducție în cele mai diferite medii. Hoții profesioniști din banda lui Bozoncea, în romanul Groapa, se prezintă la Balul Meseriașilor și asaltează programatic grupul din jurul președintelui corporației. Starostele de hoți le ordonă: Luați-le muierile la joc. Bandiții se execută, amețind „tutele“ cu complimente fățișe: Oliu! Ce ochi ai! Asta îl încurajează pe liderul meseriașilor s-o invite și el pe amanta lui Bozoncea, Didina, făcîndu-i propuneri îndrăznețe în timpul dansului, după ce îi cercetează starea civilă: Te are cu cununie? Planul hoților e însă precis: Didina subtilizează în timpul dansului portofelul prezidentului, cu toate încasările de la bal, și Bozoncea declanșează o încăierare, sub pretext de gelozie, banda dispărînd în noapte cu fondurile adunate.
cu totul altfel stau lu crurile în Cuțarida unde, în același roman, un stu dent o seduce pe fiica adolescentă a gazdei sale uzînd și de vraja unui gramofon.
În orașele mici se dau baluri mari, cu consecințe neprevăzute, precum apar la I. L. Caragiale și G. Brăescu. În High-life-ul din Tîrgu-Mare se dă un mare bal filantropic, în saloanele Otelului Regal. La Caragiale domină valsul. Orchestra intonează cu destul brio un vals vaporos, iar dansatorii, precum, din nou, în jocul ielelor, plutesc pe niște valuri, în cari se perde conștiin ța, iar timpul pare că s-a oprit pe loc. Așa ne asigură cronicarul monden Edgar Bostandaki zis Turturel. El o admiră pe nevasta subprefectului: doamna Athenaïs Grégoraschko, regina adorabilă a valsului adorat. Dar o îngrozitoare greșeală de tipar în cronica mondenă îi atrage furia soțului, iar omisiunea din cronică a altei doamne două palme vajnice.
La Brăescu, la Balul prefecturii, o tînără soție, măritată în silă cu un neamț bătrîn, își întîlnește iubitul, acum ofițer de roșiori. Dansează nedezlipiți toată noaptea și la ziuă fug împreună. Soțul abandonat moare, lovit de dambla. Precum se știe și se vede în literatură, ofițerii, în special cavaleriștii, au reputația unor dansatori perfecți părînd, în societate, bărbați gentili. Un personaj al lui Anton Bacalbașa constată însă, repartizat în escadronul „gentilului“ ofițer de roșiori, că favoritul damelor e, la instrucție, o fiară.
Tot la Brăescu, un căpitan monden organizează o petrecere într-un local modest, de provincie, culminînd cu un cadril comandat în franțuzește. Fata cîrciumarului e sedusă de căpitanul dănțuitor, îi împrumută toate încasările locantei, iar șarmantul ofițer dispare pe veci cu banii.
Un bal neobișnuit este Balul cimitirului, piesă de George Astaloș, iar în A cincea lebădă, de Paul Everac, eroina este o balerină, distribuită într-un rol modest în montarea spectacolului cu capodopera lui Ceaikovski.
Dansul mai este evocat în narațiuni ușoare ca Profesorul de dans, un roman polițist de Florian Grecea, Dans în foișor, roman sentimental de George Șovu, în Valsul Dimineții de Anda Raicu. Să nu uităm nici Titanic Vals, o piesă în care însă nu valsează nimeni.
O autoare de azi, Voica Theodoru, își prezintă astfel romanul de dragoste El Tango: pentru voi va fi o poveste … pentru mine – o așchie din crucea vieții! Cu dansul, precum cu orice alt subiect, se poate face literatură, dar și maculatură.