Profil – Fundațiile Culturale Regale

Politicile culturale – aşa cum le numim şi le înţelegem noi astăzi – s-au suprapus mai ales în prima jumătate a secolului XX cu politicile educaţionale şi şcolare. De altfel, un timp nici nu a existat o delimitare la nivel guvernamental între cele două domenii şi, mai mult, pentru câţiva ani buni, artele şi cultura nici nu s-au regăsit în titulatura oficială a Ministerului sau a ministerelor de profil. Departamentul guvernamental de care depindeau inclusiv teatrele naţionale era Ministerul Instrucţiunii Publice. Înainte de 1918 şi doi ani după război a funcţionat Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice (care astăzi ar corespunde cu trei departamente guvernamentale distincte – Ministerul Culturii, Secretariatul de stat pentru Culte şi Ministerul Educaţiei). Această structură instituţională a supravieţuit până la 12 iunie 1920, atunci când s-a produs o scindare şi o schimbare de titulatură, în sensul că a fost creat Ministerul Cultelor şi Artelor desprins de Ministerul Instrucţiunii Publice. Primul titular al noului Minister al Cultelor şi Artelor a devenit – de la 13 iunie 1920 – poetul Octavian Goga (într-un cabinet cu 10 ministere). S-a vorbit mai puţin însă în istoriografie şi în discursul public despre înfiinţarea strict contemporană a Fundațiilor culturale „Principele Carol“, instituții regale care au preluat anumite funcțiuni ale unui Minister al Artelor/al Culturii. Existența și rolul acestor Fundații culturale regale în dezvoltarea culturii în perioada interbelică și în anii 1940 sunt temele principale atinse în lucrarea Laurei Hîmpă, o carte având ca fundament esențial documentele de arhivă (multe inedite – p. 11). Volumul era cu atât mai necesar cu cât timp de aproape 50 de ani, sub comunism, a existat un soi de interdicție privind menționarea în context pozitiv a contribuției avute de instituțiile regale la modernizarea societății și a culturii. De altfel, monografia realizată de Mioara Apolzan și dedicată Revistei Fundațiilor Regale putea să apară doar cu titlul imprecis Aspecte de istorie literară. Destinul unei publicații (Editura Minerva, 1983). După 1989 această pagină de istorie culturală și politică (implicarea monarhiei în viața culturală) nu a fost recuperată în întregime și nici conștiința publică nu a fost capabilă să absoarbă informația esențială (de pildă, adeseori se ignoră faptul că anumite instituții au fost create sub egida Fundațiilor culturale regale – Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti“ este doar un exemplu, p. 32). Scopul cărții Laurei Hîmpă este acela „de a identifica și cuantifica prin intermediul informațiilor de arhivă, atât măsurile și impactul avut asupra realităților urbane și rurale ale societății românești, în anii 1921- 1948, cât și ceea ce a urmat cu cei care au activat în cadrul Fundațiilor Culturale regale după instaurarea regimului comunist în România“ (p. 17). Am sugerat deja de ce 1921 este un punct de reper: în iunie, după o corespondență purtată între principele moștenitor Carol și premierul Alexandru Averescu, va fi votată legea de înființare a Fundațiilor Culturale regale purtând numele prințului. Autoarea apreciază că în epocă era resimțită nevoia de centralizare și omogenizare culturală și că „elitele politice de la București au dirijat procesul de centralizare și unificare culturală prin înființarea Fundațiilor Culturale Regale“ (p. 12). Exista deja o bază solidă prin întemeierea Fundației Universitare Carol I (1891), dar abia în timpul lui Carol II instituțiile culturale monarhice aveau să atingă apogeul. Preocuparea specială a lui Carol II pentru dezvoltarea culturii este neîndoielnică și meritorie, însă în același timp se cuvine subliniată și instrumentalizarea politică. Mai ales din a doua jumătate a anilor 1930, „regele Carol al II-lea a folosit intervenția culturală la sate în nume propriu și ca o manevră politică directă de contracarare a partidelor politice (PNȚ și PNL), dar mai ales contra Mișcării legionare care căpătase proporții considerabile“ (p. 13). Cartea – extrem de bine documentată – este esențială și pentru cunoașterea unor personalități culturale deosebite (iese în evidență îndeosebi Dimitrie Gusti, conducător al Uniunii Fundațiilor Culturale Regale începând din aprilie 1933).