G. Ibrăileanu – 150

După ce dădea mâna, politicos, cu vreun amic, G. Ibrăileanu scotea imediat o sticluţă cu sublimat ori alcool de peste patruzeci de grade şi se spăla în fața lui, nepoliticos, pentru necesara dezinfectare. Dacă respectivul amic îl tachina sau îl ironiza în legătură cu recunoscuta microfobie, delicatul critic reflecta în felul lui Cocoșilă și îi spunea că este prost. Dar era probabil ca, odată cu această gratulare amicală, el să își scoată și o țigară din cutia pe care nimeni nu avea voie să pună mâna. După cum avea obiceiul, o aprindea mai întâi la carton, spre a o dezinfecta prin flambare, și apoi o aprindea propriu-zis. Acum un veac, nu se scria niciunde că tutunul dăunează grav sănătății tale și a celor din jur, dar, oricum, înrăitul fumător tot nu ar fi luat în seamă un asemenea avertisment, pentru că, în optica lui, mai grav decât tutunul și decât orice altceva, dăunează grav sănătății microbii de pe țigară.

Sunt convins că mentorul „Vieții Românești“ nu mergea atât de departe cu nepolitețea, încât să-i spună amicului – așa cum va face personajul lui Marin Preda – că mănâncă și ceva din gură. Iar aceasta nu neapărat din respectul principiilor de civilitate, la care el ținea foarte mult, ci din pricini de tabuizare. Cred că s-ar fi temut, așa îngrijorat cum era la tot ceea ce mișca în jur, ca o astfel de vorbă murdară să nu atragă în chip malefic muștele în preajmă („Ca să pot dormi puțin, îmi trebuie condiții extraterestre, ori măcar extrasociale: o liniște, o tăcere, care nu se pot în societățile omenești; să înceteze viața în jurul meu pe o rază de un kilometru! Nu numai zgomotele, dar ideea că poate să se producă un zgomot mă ține treaz ceasuri întregi!“). Or, muștele erau dușmanul lui de moarte și s-a luptat cu ele până în ultima clipă. În sanatoriul bucureștean unde își ducea ultimele săptămâni ale vieții, sora de caritate l-a găsit într-o dimineaţă pe pacient nervos, neliniștit și cu ochii roşii de nesomn. Ea află că pricina era o muscă ce intrase seara în încăpere. Ce-i drept, intrusa fusese dată afară de cineva din personalul medical, dar nu i se adusese suferindului dovada sigură că a fost alungată de-a binelea.

Și procesiunea încinerării pirofobului G. Ibrăileanu s-a desfășurat, acum 85 de ani, tot în condiții de maximă igienă, demne de situația pandemică pe care o traversăm. Muribundul ceruse să fie, imediat după expiere, înfăşurat în cearşafuri multe şi închis în sicriu, pentru ca să nu-i vadă nimeni cadavrul. Făcând o extrapolare, putem observa în aceste dispoziții luate pentru postumitatea imediată o consecvență a criticului și a istoricului literar, care nu fusese de acord cu publicarea poeziei postume a lui Eminescu: „E, fără îndoială, ceva nedelicat în această exhibare a intimităților bieților morți și, desigur, nu e unul care, dacă ar învia, n-ar fi adânc jignit că i s-a dat în vileag bucățile, pe care le-a crezut nevrednice de el însuși“.

Astfel de ciudățenii nu manifestase G. Ibrăileanu dintotdeauna. În familie au avut febră tifoidă cumnatul, socrul și soția. Or, bunul familist a stat la căpătâiul patului lor într-o nepăsare totală față de microbi și fără să aibă frică de contaminare. Asta era în 1897, dar s-a întâmplat o schimbare în viața lui înainte de Primul Război Mondial, când a declarat marele război împotriva microbilor aliați în flagel. Într-o scrisoare adresată Mariei Stere în 1915, panicatul destinatar se referea la „nenorocirea asta de microbi“. Este adevărat că plutea ceva totuși prin aer, dacă din finalul Cărții a III-a din ciclul sorescian La Lilieci aflăm că lucrurile nu stăteau prea bine nici prin alte părți de țară: „Cam de prin 1900 a început răul în Bulzești./ Tot felul de boli care secerau. Scarlatină, anchină,/ […]/ Chișu a tăcut și-a-nceput să glojdorească la niște semințe/ De floarea-soarelui. Se tot uita pe drum la vale, ca și când/ Aștepta să apară cine știe ce microbi mari și nemaipomeniți./ Așa, ca niște călușari frumos colorați și să înceapă să se/ Încure prin sat“ (Chișu și holera). E vorba despre declararea, din partea primăriei bulzeștene, a holerei din 1913, pentru că, dacă nu se declara, ca pacea ori ca răzoiul – scrie poetul –, lumea nu ar fi crezut.

Pe când se învățase să fumeze (deși nu trebuie prea mare învățătură pentru aceasta), pirofobul Garabet își făcea țigările cu mâinile nespălate și le lipea foița dezinvolt, cu limba. Ulterior însă, pe timpul scenei descrise de mine la început, odată aprinsă țigara și la capătul ei firesc, ironizatul microfob expunea net, fără să clipească la fumul care îi intra în ochi, un argument irefutabil, cu care nu putem fi decât de acord. Astfel, îi explica amicului care îl tachina că greșește dacă nu se teme de microbi. Într-adevăr, sunt ei mici și ar fi mai firesc să aibă frică doar de tigri și de lei, pentru că sunt mari. Dar îl trimitea la statistică pentru a-și da seama câţi oameni mor într-un an pe toată suprafaţa pământului din cauza microbilor şi câţi mor pradă tigrilor şi leilor. Ca și în cazul criticii „complecte“, studiul microbilor presupunea a face anatomia, fiziologia și etiologia lor. În viziunea eseistului care demonstra, tot pe atunci, că, dintre toate regiunile românești, spiritul critic a apărut în Moldova, situația părea altfel proporționată și trebuia analizată microscopic în cazul microbilor. Prin urmare, de la aspectul unor călușari oltenești frumos colorați, microbii erau re(a)duși la dimen ­siunile lor reale. Profesorul făcea la cursul de Istorie a literaturii române moderne, în 1910, următoarea aserțiune: „Cu cât vei arăta pe dușman mai mic, cu atât și izbânda e mai ușoară“. Ceea ce nu înseamnă că ulterior nu a făcut din microb armăsar.

În acest sens, prietenul său George Topîrceanu i-ar fi putut sări în ajutor, cu o conferință umoristică despre Bacilul Koch. Cu atât mai veridică devine posibila apărare, cu cât poetul a avut drept sursă de inspirație „prelegerile“ despre microbi ale profesorului Ibrăileanu, tigrii și leii fiind înlocuiți de strălucitul parodiator cu mai puțin exoticul, dar credibilul urs: „Prea onorate doamne,/ Când țin acest discurs,/ Dac-ați vedea că intră în sală-aici un urs,/ N-ați năvăli afară prin uși și prin ferestre/ Utilizând cu toții resursele pedestre?/ De ce? Fiindcă-i mare și foarte fioros…/ Bacilul lui Koch însă e mai primejdios!/ Dar fiindcă nu se vede și fiindcă e prea mic,/ Nu sperie pe nimeni…/ Să judecăm un pic“. Cine putea să asculte cu mai profundă religiozitate decât ateul G. Ibrăileanu o astfel de conferință? Doar el, ce își deschidea uşile cu cotul, deși avusese grijă ca toate clampele să fie deja învelite în petice îmbibate cu acid fenic.

Propovăduitorul poporanismului avea un mare respect pentru păstrarea distanței sociale și doar o excepție a făcut în afara spațiului familial – în cazul apropiatei sale asistente Olga Tocilescu. Ochi indiscreți i-au văzut, într-o seară de primăvară timpurie, luând masa împreună într-o boxă din sala unei vaste berării elegante din centrul dulcelui târg. Spre miezul nopţii, sala începuse să se răcorească și, înfrigurat, profesorul simţi nevoia să-şi pună o haină pe umeri. Dar, după ce se ridică de la masă, nu-şi luă din cuier paltonul, ci jacheta asistentei, cu care îşi înveli spatele. Or, cu asemenea fetiș și-a nutrit imaginația și Emil Codrescu în privința Adelei („Senzația căldurii ei fizice de la distanță. Nevoia inexorabilă, care îmi oprimă respirația, de pulsația vieții ei. Fetișizarea tuturor obiectelor ei și a tot ce ține de ea: mantila ei din cuier […]“). Acesta era distantul microfob cu nespus de mare grijă să nu fie atins de nimeni și care se interesa într-un rând dacă hainele cuiva cu febră tifoidă nu contaminează și scaunele pe care a stat. Avea dreptate Adela să-i reproșeze lui Emil Codrescu: „– Mata nu vrei niciodată ceea ce vrei…“.

Obținerea unui permis de circulaţie l-a făcut odată pe sedentarul G. Ibrăileanu extrem de fericit, deoarece îi oferea posibilitatea unei alte autoiluzionări: „Am căpătat un permanent pe căile ferate. Uite-l, e de piele galbenă, cu fotografia mea. Sunt fericit. N-am să călătoresc niciodată. N-am să-l utilizez. Dar acest carnet mă face stăpân pe o ţară întreagă, îl am aici în buzunar, şi pot pleca oriunde. Deschid carnetul, şi ştiu că pot pleca în Bucovina sau în Ardeal. Asta-i fericirea. Să deţii simbolul unui grup de virtualităţi“ (Al. Piru, G. Ibrăileanu, București, Ed. Minerva, 1971, pp. 198-199). Dacă ne-ar fi fost contemporan, marele critic născut acum 150 de ani ar fi rezistat cel mai bine dintre noi toți vitregiilor pandemiei. Acest deținător al unui grup de virtualităţi împotriva virtualilor purtători de infecții, care sunt microbii, nu ar fi cârtit împotriva niciuneia dintre măsurile de protecție antipandemică, despre care unii cetățeni cred că reprezintă, printre alte interese oculte, și un atentat la libertatea individuală.

Nu știu dacă autorul romanului Adela și-ar fi pus pe față trei măști sanitare chiar și în casă, dar sunt sigur că – pentru siguranța lui și a celor din jur – nu ar mai fi ieșit în oraș decât la mult timp după sfârșitul pandemiei. Ar fi trebuit, ca și în scena petrecută la sanatoriu, să i se aducă dovada sigură a faptului că pandemia a plecat de-a binelea. Avansez aceste ipoteze întrucât se știe că G. Ibrăileanu era obișnuit cu astfel de autoizolări. Bunăoară, atunci când a lucrat la ediția poeziilor lui Eminescu, nu a văzut deloc orașul timp de un an și jumătate. Autoclaustrarea marelui critic stă mărturie pentru faptul că omul, dacă are ce să facă la el acasă, nu iese în stradă pentru a protesta că nu este lăsat să iasă pe… stradă. Trebuie spus în final că, dincolo de orice fel de fobii care ne stârnesc zâmbetul, marele cititor G. Ibrăileanu se simțea vaccinat atunci când avea de răsfoit cărți nu tocmai curate despre care voia să scrie („Acesta e rolul mediului: selectează temperamentele care-i convin, temperamente deja modificate într-o măsură oarecare de mediu și care se și adaptează inconștient la mediu, când sunt selectate“). Altminteri, nici scrierea textului de față nu ar fi fost cu putință, la 150 de ani de la nașterea sa și la 85 de la moarte.