Nicolae Balotă citind cuvinte zgâriate pe săpun

Ce om de lume!“ îmi spuneam, privindu-l pe Nicolae Balotă cum își îndeplinea îndatoririle de gazdă. Cu mâini frumoase, aristocratice împărțea suflé-ul diafan în farfuriile de porțelan și umplea paharele de cristal cu vinul rosé. Acest bărbat delicat, cu o figură spiritualizată, căruia îi era mai familiară lumea cărților decât lumea reală, executase ani grei de închisoare și, în continuare, de deportare în Bărăgan, în timpul comunismului, din motive politice. Mâncase ani la rând din farfurii de tablă ruginită și băuse apă murdară din palmele sale făcute căuș, fusese bruscat de indivizi rudimentari, purtase lanțuri.

Mă aflam, cu Domnița, acasă la Nicolae Balotă, pe care îl descoperisem ca om și de care mă apropiasem sufletește după 1989, când venea din când în când de la Paris la București, într-un apartament dintr-un bloc de pe malul Dâmboviței. Și el, și soția sa, Bianca Balotă, ne arătau o caldă și generoasă prietenie, făcând insesizabilă diferența de vârstă dintre noi.

Nicolae Balotă (26 ianuarie 1925 – 20 august 2014), a stat întemnițat între anii 1948 − 1949 și 1956 – 1963 pentru că privea critic, de pe poziția unui umanist, regimul comunist, considerat azi, pe bună dreptate, un „regim ilegitim și criminal“.

Avea o cultură imensă pe care și-a completat-o în închisoare urmărind lecțiile predate în șoaptă de alți intelectuali de elită ca el, din diverse domenii, închiși din motive politice (după cum și ei îl ascultau vorbindu-le despre literatura universală). După eliberarea din detenție, și-a reluat, întâmpinând mari dificultăți din partea autorităților, activitatea publicistică, iar în 1981 s-a stabilit la Paris (și a început să țină cursuri la mari universități din Europa, în limbi de largă circulație).

În scurta perioadă în care a scris critică literară în revistele românești, l-am citit fără entuziasm, articolele sale părându-mi-se apologetice și sofisticate. Nu știam că făcuse închisoare și că recenziile pe care le publica erau doar un pretext pentru a-și pune în valoare erudiția. Țin minte că, într-un comentariu al meu de atunci, am afirmat ironic că între mâna lui și stiloul cu care scrie se află o mașinărie complicată.

Nu mi-am schimbat nici acum opinia, dar ea rămâne valabilă numai pentru cronicile sale literare. Nicolae Balotă a publicat multe cărți, despre literatura română și alte literaturi ale lumii. Un tânăr care ar parcurge toate aceste cărți ar putea considera că a absolvit o facultate umanistă. Și s-a mai întâmplat ceva. După 1989, Nicolae Balotă a început să publice amintiri din închisoare, care l-au acreditat ca un mare scriitor, de o sinceritate elaborată, capabil să cucerească și să convertească pe oricine la bunătate prin modul său luminos de a trăi suferința.

În plus, Nicolae Balotă mi-a făcut numeroase confesiuni, din care aș putea alcătui eu însumi o carte. Mi-a povestit, de exemplu, ce dureroasă nevoie simțea să vadă cuvinte scrise. Om al bibliotecii, intra într-un fel de sevraj nevăzând, ani la rând, nicio pagină tipărită.

Ca să-și ia doza de cultură scrisă își imagina, cu ochii închiși, că răsfoiește cărți. Sau, când avea o bucată de săpun cenușiu, fabricat special pentru pușcăriași, zgâria pe suprafața lui, cu unghia, câte un cuvânt – Shakespeare, de pildă − și îl citea apoi cu nesaț, de nenumărate ori.

Uimitoare mi s-a părut și altă amintire a sa. Un moment terifiant, în închisoare, era acela în care gardianul privea, prin vizetă, în interiorul celulei, pentru a vedea dacă deținutul își îndeplinește obligația de a sta în timpul zilei numai în picioare. Ochiul care apărea în acea mică deschizătură avea ceva rău, exercita o teroare prin supraveghere.

După eliberare, Nicolae Balotă a avut ocazia să-l audă evocând același moment pe prietenul său Ion Negoițescu, care își ispășise pedeapsa nedreaptă în alte închisori. Trăirea lui Ion Negoițescu era – spre uimirea lui Nicolae Balotă – cu totul diferită. Fiind pédé, el simțea un fior erotic ori de câtea ori vizeta se deschidea și în cadrul ei apărea ochiul cercetător al gardianului. Privirea nemiloasă care scotocea celula lui i se părea virilă, penetrantă.