Constantin Abăluță: Cuvinte pentru arbori și vânt

lui Carino Bucciarelli

I

În ziua când nu reușești nimic

lumina care-ți cade pe mâini te mâhnește

străzile rămân la locul lor

pălăriile trecătorilor tot așa

ploaia care explodează-n geamuri

vine din neant odată cu geamandurile

servind ca pietre de mormânt

într-un cimitir portuar

de curând călătoriile pe mare au fost interzise

cartea valurilor nu va mai fi citită de nimeni

ceața și ninsoarea o vor năpădi în plină vară

legi noi vor troieni continentele

vreau să mai apuc să spun cuvinte unui arbore

e poate prea târziu dar îmi pregătesc pălăria

și fularul și mănușile să îmbrace

în urma mea câteva crengi

II

În Japonia, la poalele muntelui Kujira-yama,

există o cabină telefonică unde se află un vechi telefon

de ebonit negru, neconectat la nici o linie telefonică și

care poartă în văzduh glasurile celor ce vin să vorbească

la acest aparat“ (Ziarele)

Un telefon ca să vorbești cu vântul

să spui cuvintele

pe care ți-e frică să le spui oamenilor

vântul nu-i preot la spovedanie

nu-i angajat al cerurilor nici al pământului

vântul e prieten al mării

migrează odată cu ea în toate direcțiile

busola lui e vestită

ajută pe toată lumea s-ajungă la liman

vântul de noapte iubește farurile și arborii seculari

cuvintele spuse în vechiul receptor

de ebonit își găsesc întotdeauna ținta cuvenită

și-și iau locul în ierarhia mărilor

și-a copacilor de cursă lungă

telefon al vântului să fii

s-asculți cuvintele abia buchisite de-un puști peltic

ca pe tot atâtea scăpărări

de lumină ale galaxiilor rotindu-se prin spații

(din Înainte de căderea nopții,

volum în pregătire)