lui Carino Bucciarelli
I
În ziua când nu reușești nimic
lumina care-ți cade pe mâini te mâhnește
străzile rămân la locul lor
pălăriile trecătorilor tot așa
ploaia care explodează-n geamuri
vine din neant odată cu geamandurile
servind ca pietre de mormânt
într-un cimitir portuar
de curând călătoriile pe mare au fost interzise
cartea valurilor nu va mai fi citită de nimeni
ceața și ninsoarea o vor năpădi în plină vară
legi noi vor troieni continentele
vreau să mai apuc să spun cuvinte unui arbore
e poate prea târziu dar îmi pregătesc pălăria
și fularul și mănușile să îmbrace
în urma mea câteva crengi
II
„În Japonia, la poalele muntelui Kujira-yama,
există o cabină telefonică unde se află un vechi telefon
de ebonit negru, neconectat la nici o linie telefonică și
care poartă în văzduh glasurile celor ce vin să vorbească
la acest aparat“ (Ziarele)
Un telefon ca să vorbești cu vântul
să spui cuvintele
pe care ți-e frică să le spui oamenilor
vântul nu-i preot la spovedanie
nu-i angajat al cerurilor nici al pământului
vântul e prieten al mării
migrează odată cu ea în toate direcțiile
busola lui e vestită
ajută pe toată lumea s-ajungă la liman
vântul de noapte iubește farurile și arborii seculari
cuvintele spuse în vechiul receptor
de ebonit își găsesc întotdeauna ținta cuvenită
și-și iau locul în ierarhia mărilor
și-a copacilor de cursă lungă
telefon al vântului să fii
s-asculți cuvintele abia buchisite de-un puști peltic
ca pe tot atâtea scăpărări
de lumină ale galaxiilor rotindu-se prin spații
(din Înainte de căderea nopții,
volum în pregătire)