Am ales Nole

Duminică seară, după o gură de aer proaspăt prinsă între două reprize de ploaie la o plimbare prin cartier, aveam de ales între finala de la Roland Garros și primul meci bucureștean de la Euro 2020. În condiții normale, la ora aia m-aș fi aflat din nou, ca de obicei, în tribunele Arenei Naționale, alături de gașca de vechi amici și iubitori de fotbal cu care mă revăd mereu acolo, la partidele naționalei sau la derby-urile din Liga 1. Iar acum, când stadionul se redeschidea în premieră publicului, după lunga interdicție din pandemie, aveam șansa să ne reîntâlnim în Loja 114, în care ne găzduiește mereu, cu gentilețe, vechiul om de sport Viorel Păunescu.

De astă dată însă, loja noastră a rămas goală, iar eu, unul, am rămas să urmăresc în direct finala televizată dintre Djokovici și Tsitsipas. Și nu numai că n-am regretat, dar meciul m-a entuziasmat de-a dreptul! Marele campion sârb și-a probat din nou valoarea care l-a propulsat definitiv în istoria tenisului mondial. Un jucător uriaș, absolut incredibil, care a oferit anul acesta la Roland Garros două partide antologice, întâi cu Nadal, în semifinale, apoi în ultimul act, cu Tsitsipas, ambele pe durata a peste patru ore, în care a revenit uluitor, fiind condus cu 1-0 în primul meci și cu 2-0 în al doilea!

Mă felicit deci pentru opțiunea de duminică seară, întrebându-mă totuși ce aș fi câștigat dacă urmăream întâlnirea dintre Austria și Macedonia de Nord? Abolut nimic ! Din păcate pentru noi, românii, această ediție a Euro 2020, în care avem și onoarea de a găzdui patru jocuri, găsește naționala lui Rădoi undeva prin bălării, după ratarea calificării, iar pe Răzvan Burleanu echipat de fani în…pijama! Cadoul pe care UEFA l-a făcut României reprezintă, fără îndoială, recunoașterea istoriei de vârf a soccerului nostru și a generațiilor “de aur“ ale echipei naționale. În plus, decizia UEFA ne-a oferit și ocazia ridicării celor trei noi stadioane bucureștene, care au îmbogățit zestrea fotbalului autohton, urmând să stimuleze activitatea viitoare. Dar, una peste alta, meciurile de la Euro 2020 nu ne privesc direct, decât dacă, eventual, Mirel Rădoi n-a învățat acum de la austrieci cum pot fi ținuți la respect jucătorii din Macedonia de Nord, cu care vom mai avea treabă și în preliminariile Cupei Mondiale, de la toamnă.

Mă întorc, așadar, la tenis, pentru că tocmai s-a confirmat revenirea Simonei Halep, care se va alinia de dumincă la startul Openului de la Bad Homburg. Un turneu relativ modest ca participare, dar desfășurat pe iarbă, fiind tocmai bun în avanpremiera Wimbledon-ului care urmează și unde Simona deține în continuare titlul, din 2019, după ce ediția de anul trecut a fost anulată. E greu de spus ce șanse are jucătoarea noastră de a-și apăra trofeul, în condițiile în care vine după cel mai slab sezon al ei, încheiat și cu accidentarea la gambă, de la Roma. Darren Cahill, care îi este în continuare alături, ne asigură că Simona s-a refăcut complet și e în dispozițe foarte bună, ea însăși se declară pe drumul revenirii spre forma care a consacrat-o, dar surprizele de la Roland Garros și suita de retrageri de acolo ar trebui să ne pună în gardă că bătălia londoneză va fi crâncenă.

Prefațând prezența româncei la legendarul turneu britanic, Mats Wilander a semnalat corect că n-are jocuri în picioare, opinând totuși că participarea la Bad Homburg i-ar putea compensa acest handicap. Atmosfera din jurul Simonei este prin urmare optimistă, iar un eveniment fericit a venit să-i stimuleze moralul o dată în plus: Toni Iuruc i-a dăruit inelul de logodnă, cerând-o în căsătorie! Simona a acceptat fericită, arătându-le fanilor fotografia cu inelul. Să-i urăm de pe acum casă de piatră dar, până la nunta din toamnă, să-i ținem pumnii Simonei pentru marele ei obiectiv de anul acesta: o medalie la Jocurile Olimpice! De fapt, convingerea mea este că tandemul Halep – Cahill nu a făcut altceva decât să-și programeze întregul sezon, cu sacrificiile de rigoare, tocmai pentru a atinge vârful de formă la Tokio. Și nu mă îndoiesc că așa va fi!