I
Deși a explodat în Europa Occidentală, în spațiul Elveției neutre, la vremea Primului Război Mondial (1914-1918), benefic pentru România – moment al Reîntregirii Naționale, ca o reacție dură la absurdul situației social-politice globale prin manifestări cultural-artistice înțesate de absurdități de ordin non-tradiționale, pornind chiar de la anularea gândirii logice (!), Fenomenul Dada își are sorgintea în Estul bătrânului continent.
Cofondatorii i-au explicat denumirea în mod diferit/ atipic:
a) a fost introdus un creion cu vârful ascuțit într-un Dicționar Larousse și unde s-a oprit acesta, la cuvântul dada, însemnând „cheval, dans le langage des enfants/ cal, în limbajul copiilor“, dar figurativ și familiar. „Idee fixă“, aceasta a fost alegerea, apud Tristan Tzara.
b) prin străpungerea unui Dicționar Larousse cu un cuțit (!) al cărui vârf s-a oprit la cuvântul dada ș.a.m.d., apud Hugo Ball.
În realitate, cum-necum s-a petrecut alegerea denumirii Fenomenului/ Curentului/ Mișcării DADA, prea puțin interesează legenda, ci faptul că, în lumea balcano-carpato-danubiano-pontico-kazară, cuvântul cu pricina circulă de sute de ani, ba este considerat că face parte din substratul indo-european (I. Russu. Limba traco-dacilor. Ed. Științifică, 1967, p.100). Totodată are mai multe etaje de întrebuințări/ sensuri în limbajele popoarelor autohtone, nu numai pe românește, iar Samuel Rosenstock (16 aprilie 1896-25 decembrie 1963) și-a finalizat instrucția cu studii în orașul natal, apoi, la București, la Colegiul Național „Mihai Viteazul“, devenind publicist și conducător de reviste de limbă română, dar și ca poet, astfel că nu i-a fost străină cunoașterea cuvântului dada cu sensurile lui multiple:
– „leliță“, „mătușă“, „țață”, derivat – „dădacă“, la fel și la bulgari, sârbo-croați sau turci (stăpâna casei); la romi/ țigani, sensul e de „tată” (apud – Dicționarul limbii române. Ed. Academiei Române).
– Un alt etaj semantic al cuvântului, introdus în limbajul românesc din vremea domniilor fanariote, este cel de „torță“, „făclie“, pe care elevul Samuel Rosenstock, pe când semna Samyro, l-a cunoscut făcând limba elină prin programa liceală (apud L. Durand. Lexique grec-fr., 1883).
De menționat faptul că, în Sinaxarul creștin ortodox, sunt pomeniți, în ziua de 13 aprilie, Sf. Mucenici Maxim, Cvintilian și Dada, din satul Ozovia-Durostor, decapitați pe vremea Împăratului Dioclețian (240-316 d.Hr.), pentru credința lor în Iisus Hristos. Este luna în care s-a născut Tristan Tzara.
Credem că DADA înseamnă „torță“, „făclie“ și nu cuvântul infantil din limba franceză, „cal/ căluț“ sau „idee fixă”.
II
Inițial, cuvântul dandana, turcescul tantana – „grandoare, pompă, somptuozitate“ (apud. A. Baubec, Mitică Grecu. Dicționar turc-român. Ed. Științifică, 1979), a fost introdus în circulația limbii române de pe vremea ocupației osmanlâi, ulterior schimbându-și total sensul primar, devenind „belea, năpastă, supărare, răutate etc.“, întâlnit ca atare în scrierile clasicilor noștri: Anton Pann („să umble în dandanale, judecăți“), Costache Negruzzi („se auzea sunetul clopotului de dandana. Atunci, mahalalele își varsă gloatele în oraș“), I.L. Caragiale („De la el să fi auzit dandanalele de mahala și alegeri“) ș.a.
Prin transgresare, scandalul iscat nu numai la lansarea Mișcării DADA, dar și de câte ori era/ este dat câte un spectacol în temă, se isca de fiecare dată câte o DANDANA.
III
În literatura română, dadaismul n-a făcut discipoli. Iată ce scrie G. Călinescu (apud. Istoria Literaturii române. Compendiu. Ediția a II-a, 1946):
„Tristan Tzara care avea să inventeze, la Zürich, dadaismul, poezia hazardului exterior (Luați un jurnal, luați o pereche de foarfeci, alegeți un articol, tăiați-l, tăiați pe urmă fiece cuvânt, puneți-le într-un sac, mișcați…), scotea în 1912 împreună cu Ion Vinea o revistă Simbolul. În această fază românească, trata teme simboliste (provincie, duminici, spitaluri) cu o mare ușurință lirică, cu sentimentalism și voluptate de mirosuri puternice. Presimțirea dadaismului stă în eterogeneitatea imaginilor puse laolaltă:
Verișoară, fată de pension, îmbrăcată în negru,
guler alb,
Te iubesc pentru că ești simplă și visezi
Și ești bună, plângi și rupi scrisori ce
nu au înțeles
Și-ți pare rău că ești departe de ai tăi
și că înveți
La Călugărițe unde noaptea nu e cald.
Sufletul meu e un zidar care se întoarce
de la lucru
Amintire cu miros de farmacie curată
Sune-mi servitoare bătrână ce era odată
ca niciodată.
Și tu verișoară cheamă-mi atenția când
o să cânte cucul.“
În urmă cu 5 ani, cei 100 ani de la apariția Fenomenului DADA, cât și 120 de ani de la nașterea inițiatorului s-au sărbătorit cu fast, dar și cu rigoare adecvată, în București-Moinești, precum și în Belgia.
„SEPT MANIFESTES DADA“
F[ilip] B[runea-Fox] (INTEGRAL, I, nr.1, 1925, p.6)
Dadaismul – pușcă încărcată cu zgomot pur – isbutise acum câțiva ani să inunde țintirimele literare ale Europei, când pontifii rânduiți pe vine în jurul moaștelor fumau profetic luleaua păcii. A fost prin surprindere un ceas panic – atac indian – cu intenții prelungite în tomahawkuri, urlete, grimasă de sânge. Surpriza a fost și mai mare când vii s’au regăsit vii. Scalpate numai moaștele.
S’a strigat sacrilegiu. Aerul mirosea ofensiv a pulberărie.
Tămâia care slujise secular, afrodiziac câtorva kilometri de generații literare, își pervertia neliniștitor virtutea, aducând cu aromele profane, cu alambicul dadaic.
Pulverizatoarele tradiției căpătară anotimp. Evantaiul, care reprezintă încă în artă alcov simplificat pentru evoluția speciei, – din ventilator se descoperise numai metalul și nu bâzâitul care e caracterul lui – deveni uzină de oxigen, prezervativ.
Am asistat atunci la harța fără nume a unei lumi ce-și confecționase beatitudinea dintr’un dop de vată auricular, cu o mână de haiduci în frac, umblând în dans negru, vorbind prin moriști, râzând din pistoale, împroșcând ca insectele fugărite mirezme vecine cu pestilența.
Era un meci dis pro porționat între piculină și sirena de vapor, ceva ca o prevestire de cataclism, când omenirea buimacă mănâncă biblie și face coadă la notar.
S’au putut vedea atunci manechine cu săbiuță și fir, trântindu-se cu adversari goi, cari puneau mai presus de rozetă, un idol african, mai presus de manierizme imediatele legi fizice.
Raționamentul era absolut. Un om sau un câine, sau amândoi deodată, au dreptul să urineze piciorul unei statui. Dece să n’ai dreptul să uzi piciorul unui academician care-i o statuie anticipată?
Reacțiunea se oferi firește cu o porție su pli men tară de vată în pavilion.
Dadaiștii între timp consumaseră ultimul praf de scărpinat. Trium faseră. Dar la rândul lor surpriză. Treziți după noaptea izbândei, băgaseră de seamă că dormiseră fără să știe sub zidurile Academiei.
Recitind manifestele lui Tristan Tzara – vraciul care descoperise într-un canton șvițerian elixirul pentru flagelat nemurirea sedentară, ne-am îndoi poate de efectul formulei, dacă nu s’ar fi verificat grație altora, infailibilă și la noi.
Apariția lui 75 H.P., a fost ca o funestă proorocire astrală, cnut dec derută, infuzie de terebentină pentru panica ploșnițelor literare.
În mic – binoclu întors – spectacolul aplaudat odinioară. Sbucium între cardinale. Pentru întâia oară extremele deveniseră conservatoare.
S’a strigat și aci sacrilegiu când <pastișa> devenise argument astmatic.
Deși spectatori, am savurat bravura, inoportună într-o planetă unde arsenalul criticei naționale e un cornet cu confetti.
Sforțarea se anula a priori, din lipsă de obiectiv. Ce caută artileria grea într-un ținut cu mlaștini? Șaptezecihașpiștii trebuiau să știe că atâta vreme cât artistul va cerși icoanelor și semnelor liturgice lețcaia extazului, nu i se poate dărui din progres decât nasturii automați sau feștilele perfecționate pentru opaiț.
75 H. P. a murit intoxicat cu lapte.
Dadaismul a fost geniul și providența inventatorului. Tristan Tzara, astăzi, rentier, speculează din trecut banii buni, talentul.
E siesta sănătoasă după un chef monstru când zeii poartă livrea, când cerul era unde-i astăzi chelia.
Trufele semimestecate căzute sub masă, constituie acum cele șapte manifeste. Pe carnea lor aromată, urma dinților persistă ca un certificat de vigoare.