Este interesant de observat că, orice am face, viețile noastre revin, cuminți, în matca poeziei. Spun asta înțelegând prin poezie un sinonim al armoniei universale, a cărei cucerire este înscrisă în destinul nostru și se petrece implacabil. Buni sau răi, umani sau inumani, suntem atrași pe calea acceptării acesteia ca spre binele suprem ce ia forma regăsirii de sine.
Unora le reușește încă din timpul vieții. Ei fac din moarte un act poetic pe care îl trăiesc mereu și mereu, murind în fiecare clipă și reînviind la fel de des pentru a muri din nou. Moartea stă la pândă. Un gest, o privire pot ucide un om, dar o rază de soare, un cuvânt bun îl readuc la viață. Intrăm în umbra persoanei iubite ca într-o moarte dorită cu ardoare. Odată consumată, ea cheamă învierea. Fericiți sunt cei care își privesc sfârșitul cu ochii larg deschiși pentru că aceștia devin un izvor de liniște!
Într-o epocă a post-adevărului, ne întrebăm, derutați, pe ce adevăruri mai putem totuși conta. Iată, acesta este unul dintre ele, la care am reflectat citind poemele lui Czesław Dźwigaj, traduse de Nicolae Mareș și tipărite la Editura Junimea din Iași.
Autorul polonez nu este numai poet, dar și un notoriu titrat al sculpturii în ceramică, profesor la Universitatea Pontificală Ioan Paul al II-lea din Cracovia, șef al Departamentului de Artă la Universitatea Catolică din Ruzomberok, Slovacia. Are legături profesionale și, în egală măsură, sufletești cu România, fapt evident și în această carte, unde evocă mari personalități pe care le admiră (Brâncuși, Blaga, Enescu). A dăruit Blajului sculptura sa în bronz ce-l întruchipează pe Papa Ioan Paul al II-lea.
O capcană frumoasă și profitabilă, în care mă bucur să cad, este aceea de a urmări simbioza între arte, ce creează sinestezie, mai ales atunci când scriitorul deține și mijloace de exprimare artistică paralele. Nu pot să nu observ imaginea de ansamblu, continuitatea definitorie (sugerată și de titlul cărții) între gesturile existenței creatorului, cu alte cuvinte: armonia. Sculptura ține mai întâi de simțul tactil, deci de emoție, apoi de cel vizual, pentru că se cere privită, dar întreține o anumită tensiune în jurul ei, ce parcă se aude, și emană un miros de altar înflorit. Din toate acestea izbucnește, inexorabil, poezia. Autorul însuși o spune, referindu-se la Brâncuși: „sunetul să-l materializezi/ aceeași confesiune/ dar într-un alt mediu“ (Constantin Brâncuși).
Avem sintetizat crezul său poetic, împletit cu trăirea religioasă, în Psalmul II/3. Acolo am aflat apoftegma ce mi-a atras atenția în mod special, deși sentințe filosofice sunt presărate în toată cartea: „Ești/ și durezi prin continuă regăsire“. Regăsirea este nimic altceva decât o înviere.
Noi toți suntem niște oameni porniți spre moarte și totuși ne putem bucura pentru că nu murim niciodată atât de mult, încât învierea să nu mai fie posibilă. Citim o poezie sau ne vedem în ochii persoanei iubite. O tresărire ca o înviere trăim de fiecare dată când ni se dă atenție. Și avem exemple ilustre! Lazăr era un om matur, care acumulase diverse experiențe, inclusiv pe cea fundamentală a morții. Ni-l imaginăm absurd de singur, numai el cu giulgiul său, pierdut în întuneric. Trupul său deja începuse să suporte transformări ireversibile. Când fața cutremurătoare a morții i s-a arătat, a înțeles. Urma să se întâmple un fapt definitiv, cutremurător. Nici urmă de noblețe, de poezie în moarte. Trupul i-a devenit rigid, fața era doar o mască mortuară. Cu siguranță, Lazăr s-a simțit prins într-o capcană fără ieșire. Totul părea pierdut. Când, deodată, i-a intrat în oase puterea vieții, surprinzătoare. Înfășurat în giulgiu, Lazăr a ieșit la lumină.
În toată viața lui de după înviere, trebuie să fi purtat, în loc de giulgiu, amintirea acestei grele învățături. Dar și fericirea extraordinară a revenirii. Și ce revenire? Maturitatea vârstei l-a ajutat să înțeleagă gestul ca pe o dovadă de iubire nesfârșită. Cum altfel poate fi iubirea care învie morții? Învierea a însemnat o schimbare radicală. De condiție, de omenitate.
Sunt convinsă că despre o astfel de revenire vorbește și Czesław Dźwigaj, indiferent de „instrumentul“ folosit – poezie sau arte plastice. Este o revenire la sine în care descoperă de fiecare dată un eu mai profund și un dincolo mai familiar.
Carmelia Leonte