O istorie cuprinzătoare a Germaniei moderne

Format la Magdalen College (Oxford) și la Școala de studii slave și est-europene de la University of London, Martin Kitchen s-a specializat în istoria Germaniei și a predat atât la Cambridge, cât și la Simon Fraser University (Canada). A publicat de-a lungul timpului peste 20 de cărți și numeroase studii, îndeosebi despre istoria politică, militară și economică a Germaniei, fără a neglija dimensiunea ideologică extremistă, totalitară (apariția, consolidarea și prăbușirea fascismului). Cartea de față este o sinteză – apărută inițial în 2011 în engleză – care nu neglijează istoria socială și culturală tratând evenimentele-cheie din istoria Germaniei de la începutul secolului al XIX-lea și până la perioada de după unificarea din octombrie 1990.

Secolul al XIX-lea

Martin Kitchen urmărește istoria Germaniei de la momentul 1800, adică de la Imperiul improvizat (p. 19) caracterizat prin fărâmițare, până la guvernele de coaliție conduse de Angela Merkel. Deși este o lucrare cuprinzătoare și documentată, ea se adresează inclusiv marelui public, motiv pentru care autorul a și renunțat la aparatul critic. Autorul a vizat nu doar aspectele politico-militare, economice și sociale, ci și zona de istoria ideilor, căci el revine în mod periodic pe parcursul cărții la întrebarea: cine este german? (p. 24). În acest sens, Kitchen surprinde gânditori și politicieni relevanți care de-a lungul secolelor au încercat să ofere un răspuns (de la intelectualii de început de secol al-XIX-lea până la autorii naziști). Demne de semnalat sunt anumite asemănări cu desfășurări cultural-ideologice și politice din istoria românească și a sud-estului european. În ultimul timp, istoricii români au început să pună serios sub semnul întrebării natura liberalismului autohton, considerându-l – pe urmele istoriografiei occidentale – drept o orientare doctrinară ce a căpătat nuanțe protecționiste, naționaliste și chiar antiliberale, departe de liberalismul clasic european. M. Kitchen observă și în cazul Germaniei „trădarea“ liberalilor care a subminat o ideologie generoasă printr-un „nou naționalism“ (pp. 21-22) și apoi prin diferite alte devieri.

Cartea profesorului canadiano-britanic este utilă odată în plus și pentru cei pasionați de istorie românească ajutându-i să înțeleagă mai bine cauzele lipsei de încredere din anii 1930 care s-a materializat atât prin creșterea xenofobiei, a antisemitismului, cât și prin refugiul în soluții colectiviste, corporatiste și antiliberale. M. Kitchen sugerează că este într-un fel vorba despre crizele de creștere ale capitalismului, liberalismului și individualismului care și în Germania, încă de la finele secolului al XIX-lea, au condus la derapaje semnificative. De exemplu, atunci „în atmosfera de deziluzie generalizată față de individualismul, raționalismul și liberalismul societății industriale, care lăsa în urma ei atât de mulți oameni dezamăgiți, frustrați și resntimentari, antisemitismul și-a găsit larg sprijin“ (p. 190). Și, adaugă Kitchen, chiar riscând să-și atragă mustrări din zona intelectuală marxistă puternică în unele universități occidentale: „nici chiar Karl Marx n-a putut învinge tentația de a face comentarii antisemite batjocoritoare remarcabil de similare în ton cu cele ale lui Treitschke“ (p. 194). Heinrich von Treitschke (1834-1896), istoric de seamă, editor al unei importante reviste de specialitate, inițial de orientare liberală, a sfârșit prin a deveni un înveterat antisemit („evreii sunt nenorocirea noastră“) care a ajuns să pledeze pentru asimilarea evreilor cu ștergerea oricărei urme identitare (p. 191).

Ascensiunea nazismului

În secolul următor, național socialismul animat de Adolf Hitler a preluat și a amplificat exponențial astfel de clișee xenofobe. „Nebunia nazistă“ care a însemnat și Holocaustul are cauze profunde, multiple, iar Martin Kitchen a încercat să fie cât mai nuanțat atunci când a abordat acest subiect. Pe lângă (auto)subminarea liberalismului, a democrației liberale, s-au adăugat reziduurile moștenirii naționaliste de secol al XIX-lea (p. 22), precum și fragilitatea Republicii de la Weimar. Au contat foarte mult și factorii agravanți conjuncturali, precum șomajul de masă din anii Marii crize economice dintre 1929 și 1933; spre exemplu, în anul 1932, în spațiul german, erau nu mai puțin de 8,5 milioane de șomeri (p. 336). „Clasa muncitoare, cândva stâlpul de rezistență al Republicii de la Weimar – remarcă Martin Kitchen – și-a pierdut încrederea în stat“, iar acest aspect explică, cel puțin parțial, ascensiunea nazismului de după 1929, precum și cucerirea puterii politice la începutul anului 1933. Au fost suprimate nu doar partidele politice (până în iulie 1933), ci și sindicatele libere, iar locul celor din urmă l-a luat Frontul German al Muncii (Deutsche Arbeitsfront – DAF), sub conducerea lui Robert Ley. Este important de subliniat faptul că la finele anilor 1930 Robert Ley avea să fie și partenerul de dialog al omologilor săi (miniștri ai Muncii) de la București. DAF ajungea în 1939 la peste 25 de milioane de membri, iar modelul său de organizare – urmărind riguros și autoritar derularea timpului liber al muncitorilor – avea să fie preluat și de dictatura carlistă prin crearea departamentului „Muncă și voie bună“ în cadrul Ministerului Muncii. Într-un alt stat fascist (Italia) ființa o structură asemănătoare (Dopolavoro).

În ultima parte a lucrării sunt urmărite atât drama celui de-Al Doilea Război Mondial, cât și perpetuarea dictaturii, de data aceasta în haină de tip sovietic, în partea de Est a Germaniei. Formula sub care se naște Republica Democrată Germană (RDG) – „Primul stat muncitoresc și țărănesc pe pământ german“ (p. 497) – a fost goală de conținut și a mascat instituirea unei dictaturi comuniste sub ocupație sovietică. Dincolo de crimele comise contra propriilor cetățeni la Zidul Berlinului, un „monument“ al Rușinii, dincolo de terorizarea populației prin intermediul poliției secrete STASI, poate cel mai șocant aspect al noii dictaturi – un regim pretins internaționalist și antifascist – a fost perpetuarea antisemitismului sub forma antisionismului și a anticosmopolitismului. Conducerea Partidului comunist est-german a urmat modelul stalinist și, mai mult, în chestiunea evreiască, a evitat orice confruntare serioasă, dureroasă, cu trecutul oribil nazist, aruncând toată vina asupra „fasciștilor vest-germani“. „Puținele comunități evreiești rămase în Germania de Est – notează autorul – au fost percheziționate în căutarea literaturii sioniste, iar mai mulți evrei proeminenți au fost arestați“ (p. 501).

Martin Kitchen a realizat o foarte bună sinteză de istorie a Germaniei, scrisă alert, un volum care te îndeamnă la reflecție mai ales în ceea ce privește rolul nefast al ideilor populiste, etnocratice și uniformizatoare, în tragicul secol XX.