„Soluția redemptorie: replierea pe teritoriul magic unde mă născusem“

Interviu cu Virgil Mihaiu realizat de Ilie Rad

Dragă Gil, în urmă cu mai bine de 40 de ani, colegi de redacție fiind, la Echinox, îmi tehnoredactai articolele și interviurile publicate în revistă. Cum vezi perioada aceea? Ai descoperit până la urmă „legea conservării adolescenţei“?

Eu percep însăși apariția Echinox-ului ca manifestare prin care Providența mi-a marcat destinul. Studenția mea clujeană a început în 1970, perioada de apogeu a relativei liberalizări cu voie de la regimul monolitic în vigoare. În anul următor fui integrat redacției Echinox – un obiectiv pe care mi-l fixasem încă din liceu, de comun acord cu bunul meu amic din copilărie Marian Papahagi, „botezătorul“ publicației. Din păcate, atmosfera de agreabilă competitivitate intelectuală ce domnea în Universitate s-a întunecat brusc: în iulie 1971, căpetenia scorniceșteană a decis să implementeze în țara noastră „învățămintele“ recentei sale vizite prin lagărele de concentrare în care fuseseră transformate Coreea de Nord și China. Totuși, triumviratul Ion Pop, Marian Papahagi, Ion Vartic a reușit să preschimbe o simplă redacție studențească într-un bastion al rezistenței prin cultură, de-a lungul unei perioade de progresivă deteriorare a climatului socio-politic, precum și a libertății de expresie din țara noastră. Percepeam spațiul redacțional ca pe o oază de normalitate și intelectualitate, sub un regim politic tot mai opresiv. Prin nebuloșii ani denaturați ce ne așteptau, adeziunea consecventă la Ideea Europeană s-a vădit a fi, in extremis, soluția salvatoare. Dacă tot amintiși titlul volumului meu de debut, aș zice că el exprima o credință, ranforsată de speranță, în acea virtute inerentă adolescenței de a prevala asupra răului din lume. Având șansa de a conlucra timp de 13 ani cu generații succesive de colegi echinoxiști, i-aș defini per ansamblu drept oameni de cuvânt, atât în sensul propriu, cât și în cel figurat al sintagmei. Și cred că întreg acest fenomen de înfrățire culturală venea pe fondul unor predispoziții istorico-mentalitare specifice Transilvaniei, ținut al profundelor reverberații spirituale.

Nu ai avut probleme cu cenzura, la titlul volumului Sighișoara, Suedia și alte stări de spirit? Mult râvnita țară nordică, invocată în titlu, putea fi o aluzie la dorința de emigrare, ceea ce, la începutul „deceniului satanic“ (Mircea Zaciu), putea fi o chestiune gravă!

Am beneficiat de imensa șansă a unor escapade în străinătate, în scurtul interval al liberalizării dinainte de iulie 1971. Prima ieșire se petrecu în august 1965, împreună cu părinții și fratele meu, având ca mirifică destinație Iugoslavia. Al doilea asemenea eveniment, în egală măsură formativ și inubliabil, fu voiajul din iunie 1968 în Suedia. Delectabile detalii aș putea oferi, eventual, într-o anchetă de felul celei recent publicate în România literară (hebdomadarul-etalon al culturii române). Paradoxal, efectul acestor șocuri pozitive din anii adolescenței a fost că mi-au fortificat sentimentul apartenenței la cultura în care m-am născut. Judecând cu toată obiectivitatea de care eram în stare – și avantajat de atașamentul față de pământul natal, pe care mi-l insuflaseră părinții, rudele și cunoscuții – mi-am făurit o atitudine identitară echilibrată, marcată de discernământ, din care nu exclud orgoliul de a fi român. Specifica aviditate adolescentină de a-mi amplifica orizonturile (proclamată și prin titlul volumului meu de debut) s-ar fi pulverizat în vid, dacă n-aș fi avut susținerea morală iradiată din tot ceea ce înseamnă Acasă, sau – în sens mai larg – Patrie. Pe cale de consecință, nu am avut niciodată nici cea mai vagă intenție de a emigra. E drept că o asemenea postură era privită cu incredulitate de către anumiți ipochimeni, ce nu merită a fi numiți compatrioți: indivizi cu o morbidă apetență spre (auto)denigrarea valorilor naționale, dar cu o disponibilitate la fel de nemotivată de a exalta „virtuți“ oricât de dubioase provenite de aiurea. În sine, titlul la care te referi nu făcea aluzie la nicio intenție de a pleca vreodată din sublima țară natală, ci – din contra – punea pe picior de egalitate inefabilele emoții resimțite atât în Transilvania română, cât și în Suedia scandinavă, în ceea ce aveau acestea mai poetic.

Am senzația că jazzul se confundă cu viața ta. În poemul Lusitanisme, din Lusoromână punte de vânt, în celebrele „azulejos“ vezi o „anticipare a barocului jazzistic“: „Jazzulejos“! Recunosc că mi-a plăcut acest joc de cuvinte.

Ai intuit corect. Una dintre caracteristicele benefice ale jazzului este capacitatea lui de a se integra firesc fluxului existențial, de a se „plia“ vieții, de a deveni – finalmente – materie intrinsecă, definitorie, a unei biografii. Avusesem această revelație încă de la începuturile pasiunii mele filo-jazzistice. După 1970, „amorul la prima vedere“ avea să fie reconfirmat constant, adăugându-și noi și noi argumentări, valențe, întâmplări, descoperiri, surprize, coincidențe, convergențe, experimente, reconfirmări/revizuiri… aglutinate și aureolate prin același factor coagulant: spiritul jazzistic. „Cuvântul cu doi Z la coadă“ (sintagmă pe care am reținut-o de la regretatul speolog-jazzofil Iosif Viehmann) se pretează la combinațiuni pe divese paliere lingvistice. Cum observași, nu putea să-mi scape posibila sa fuziune cu denumirea plăcilor de faianță alb-azurii, definitorii pentru peisajul arhitectural portughez. Purtat de valurile vieții, nu mi-am permis prea multe filosofări asupra propriei concepții existențiale. Totuși, ca reacție la răul din lume, am încercat să-mi edific un sistem de autoapărare. De aici provine convingerea mea că fără cultură și artă însuși parcursul nostru efemer pe Terra nu ar avea vreun sens. Într-o omenire pe cale de asfixiere, poetul este cel mai fragil și, totodată, cel mai puternic argument al unicității ființei umane. A-l salvgarda pe dânsul reprezintă o premisă a salvării libertății individuale. Or, tocmai aceasta e supusă în prezent unor agresiuni de anvergură planetară. Nu vreau să am de-a face cu o „nouă ordine“, în care gândirea firească să fie înlocuită prin implacabila pseudointeli-gență artificială, iar frumusețile feminine cu care fură binecuvântate patria mea și continentul nostru să fie substituite prin păpuși gonflabile.

În planul creației tale personale, perioada lusitană – incluzând mandatul diplomatic – a fost una rodnică: ai publicat două volume – Jazz Connections in Portugal (Alfa Press, Cluj-Napoca, 2001), respectiv volumul de poeme, Lusoromână punte de vânt (BrumaR, Timișoara, 2010).

Pentru aceste cărți, avui parte de susținerea unor buni amici și, totodată, redutabili editori: Virgil Leon și Cosmina Varga, din partea Centrului de Studii Transilvane din Cluj, precum și Robert Șerban, de la Editura BrumaR (ortografiată chiar așa!) din Timișoara. Fără ei, aceste performanțe de eleganță editorială mi-ar fi rămas inaccesibile. Aș adăuga-o și pe artista fotografă Monica Revecu, colegă de diplomație la Ambasada noastră din Lisabona, care a consimțit să-mi ilustreze transfigurările lirice de sorginte lusitană cu poetice imagini, complementare textelor. În aceeași perioadă am avut șansa ca traducătoarea Cătălina Iliescu Gheorghiu – reputată profesoară de română la Universitatea din Alicante – să-și sacrifice o parte din prea scurtele-i vacanțe, spre a-mi transpune empaticamente un volum în limba mea de elecțiune: spaniola (N.B.: supremația limbii materne în ierarhiile mele subiective nu se pune în discuție!). Cartea a apărut în ediție bilingvă – Jazzografías para domar a las saxofonistas / Jazzografii de îmblânzit saxofoniste – la o editură din Granada cu nume provocator: El genio maligno (anno 2014). Și în acest caz, a intervenit un element favorizant: pasiunea (literară, dar și filoromână) a editorului spaniol Enrique Nogueras (atât de legat afectiv de România, încât – peste ani – nu l-a deranjat să rămână blocat la Suceava, în perioada când Covid-ul începuse a-și arăta invizibilii colți și pe-acolo). Aș zice că un anume instinct poetic mi-a permis să identific surse autentice de inspirațiune, să le testez viabilitatea și să le asimilez din punct de vedere afectiv. Dar, certamente, opțiunile mele „externe“ au corespuns sensibilității proprii, tocmai fiindcă știam că întotdeauna dispuneam de soluția redemptorie: replierea pe teritoriul magic unde mă născusem. Dacă adaug anilor din serviciul diplomatic și perioadele mai scurte petrecute în visătoarea Portugalie, totalul ar ajunge cam la șapte ani – cum ar veni, „cei șapte ani duși de-acasă“. Așadar, o zecime din etatea mea actuală. Suficient timp ca să pot aprecia și mai mult oportunitățile oferite devoților culturii acasă, în patria noastră comună. l

(Fragmente dintr-un interviu, destinat a fi inclus într-un volum proiectat de Ilie Rad)