Ultimul film al lui Radu Jude recompensat cu Ursul de Aur de la Berlin anul trecut a stârnit numeroase controverse care depășesc hardpornul cu care debutează, în fapt un homemade porn caracterizant printr-o serie de stângăcii amuzante, de impetuozități vânjoase tipice genului care însă se împiedică de mici carențe erectile, un grotesc intensificat. Protagoniștii sunt soț și soție, din care o reținem pe aceasta din urmă, Emi ( Katia Pascariu), pentru că este profesoară la un liceu din capitală. Nu vom afla-o până la finalul filmului, pentru că personajul evită sistematic explicația, de ce a postat acest filmuleț de uz intern pe un site specializat, ce anume intenționa cu această postare, cu atât mai mult cu cât scandalurile pe care le provoacă capturile cu telefonul făcute unor scene penibile sau intime în școli au fost destul de numeroase și intens mediatizate. O profesoară foarte bine cotată, Emi, pare să trăiască într-o păguboasă naivitate cu privire la circuitul imaginilor pe net, dar și a raportului dintre public și privat. Filmul este descoperit și mediatizat și Radu Jude consacră o treime din filmul său acestui scandal multiplicat până la carnavalesc la o ședință cu părinții. Această a treia parte este și cea mai savuroasă, însă primele două o prefațează elocvent și ridică miza filmului pe un alt nivel.
Intitulată „Stradă cu sens unic“, prima parte a filmului pare o transpunere românească a experimentului cinematografic al școlii rusești de film documentar inițiat de cineastul de avangardă Dziga Vertov cu cineochiul său, pentru care emblematic rămâne Omul cu camera (1929). Pare, dar nu este, pentru că această camera eye care o urmărește pietonal cu consecvență pe Emi pe parcursul a circa 30 de minute, printr-un București ticsit, cu un trafic imposibil, cu o agresivitate dublată de mârlănie care sare în ochi la tot pasul, nu surprinde cu adevărat scene de viață urbane. În sensul că aceste interacțiuni violente de la limbaj la gesticulație, uneori trecând la violența fizică devoalează o regie, exagerarea, tușa groasă, doctrina faptului ilustrativ, happeningul prelucrat. Dar autenticismul acestui reportaj, care ne oferă un București în ruină sau isterizat, este pus sub semnul îndoielii de o serie de episoade suprarealiste, precum apariția stupefiantă a lui Ion Dichiseanu îmbrăcat în costum alb, cu un trandafir în mână, într-un stadiu avansat de ramolisment lubric-ștrengăresc în exercițiul unui harassment senil, o caricatură a lui Pierre Vaillant din Toate pânzele sus!, celebrul serial al lui Mircea Mureșan după romanul omonim! Camera face astfel cu ochiul într-o complicitate neasumată neapărat de spectator.
Partea a doua intitulată în același registru ludic, Mic dicționar de anecdote, semne și minuni este concepută asemeni unui dicționar vizual, alcătuit din mici gaguri á la Benny Hill sau Roy Anderson, scenete suprarealiste cu iz de Buñuel, pornografie vintage sau mai interactivă, gen videochat pentru a ilustra organe sexuale și instrucțiunile lor de utilizare pentru adulți, secvențe de film, fotografii alb-negru sau fotografii sub marca narcisismului deja popularizat al selfiului, poze sexy din ziare, respectiv Evenimentul zilei, icoane, picturi, bric-á-brac etc. Numai că dincolo de comedia umană ilustrată de toate aceste particule într-o aparentă mișcare browniană există și aici un ghidaj, o ordine, o serie de teze. Dispunerea imaginilor într-o operă de bricolaj, un pseudodicționar organizează un sens la confiniile cu ideologia. De pildă, articolul de dicționar „Biserica Ortodoxă Română“ asociază o imagine a Catedralei Mânturii Neamului cu un filmuleț unde un prelat ortodox trăiește nostalgii legionare pe fondul intonării „Imnului tinereții legionare“ de către un cor de măicuțe. Pentru „familie“, dicționarul furnizează un filmuleț cu un băiețel cu spatele plin de vânătăi, cu fața în mâini, care ar putea fi un advertorial perfect pentru combaterea violenței în familie. „Cratița“ evocă prin mormanul de vase murdare dintr-o chiuvetă, mizerabilism sută al sută, cu un fundal sonor de plânset de bebeluș ostracizat, cutumiare abuzări ale femeilor române de către soții lor primitiv-șovini. Într-un fel, pe de o parte, Radu Jude introduce teme precum discriminarea, șovinismul, xenofobia, violența în familie, extremismul, naționalismul ortodoxist etc. caracterizante pentru mentalitarul colectiv românesc în principal, pe de alta, vehiculează o pedagogie a cuvintelor (tabuizate) în libertate, o minirevoluție sexuală cu pornotopiile ei, asociind prin contrast inhibiția unui conservatorism retrograd, resentimentar și xenofob cu exhibiția unei pornografii eliberatoare, a unei toleranțe depline.
Toate aceste momente pregătesc ultima parte a filmului care prezintă un spectacol de linșaj verbal al „profesoarei porno“, adusă în fața unui tribual ad-hoc al poporului, alcătuit din părinții ultragiați purtând măști care de care mai fistichii. Intitulată „Practica și apropourile (sitcom)“, deși numai de „apropouri“ nu este vorba, ci de directeți savurate, partea a treia apelează la un model al comediei de situație, sitcomul. Cu deosebire că și cel mai curajos sitcom cu scheciurile sale și glumițele indicate de laugh track-ul din fundal nu intră pe teritoriul producțiilor XXX și nici în limbajul sulfuros al comentariilor sexuale fără perdea.
În plus, există și aici o întreagă regie, o dispunere strategică a combatanților în teren, astfel că profesoara pledează de pe o poziție de forță, de la catedră, în luminile rampei, hulită, dar păstrându-și centralitatea simbolică. Într-un spectacol carnavalesc, presumat ușor al sitcomului, Radu Jude pune în scenă un întreg repertoriu de discursuri reacționare în care antisemitismul, homofobia, xenofobia, negaționismul fuzionează într-un fel de sinteză a societății românești și a reflexelor mentalitare dominante ale clasei de mijloc, pentru că este vorba de oameni cu o educație superioară, cadre militare, preoți, piloți de linie etc. care-și dau arama pe față. În fapt, ceea ce debutează inițial ca un proces stalinist de demascare a profesoarei pentru vina de a-și fi împărtășit intimitatea este transformat de Radu Jude într-un spectacol al demascării societății românești pe care părinții-judecători o reprezintă cu toate tarele ei enumerate mai sus. Încă o dată, ne aflăm foarte departe de convențiile unui sitcom, iar sublinierile aici, fără excepție infamante sunt în cheie apăsat ideologică, fără nicio relativizare care să umanizeze tabloul. Dilatate până la abnorm, toate aceste deformări morale având ca expresie homofobia stridentă, antisemitismul rabiat, machismul ignar ne introduc într-un grotesc spectacol al unui carnaval mocirlos. Ca și regizoarea din Nu-mi pasă dacă vom intra în istorie ca barbari, Radu Jude deconstruiește ceea ce consideră a fi identitatea românească profundă și kitschul naționalist-șovin instaurând un alt kitsch, înlocuiește o propagandă cu alta, de pe poziții ideologice adverse, dar nu mai puțin militante. Totul este atât de contrafăcut, de falsificat, de exacerbat în acest scenariu justițiar, care are alibiul sitcomicului, dar care configurează nu mai puțin un rechizitoriu, care nu este mai puțin un denunț. Furibund, unul dintre părinții în grad de ofițer rostește o filipică impregnată de un antisemitism delirant în aprobarea unanimă a middleclasei: „Cum vă permiteți să-i îndoctrinați pe copiii noștri cu propagandpă jidovească? În loc să le vorbiți de Ștefan cel Mare? De ce nu le vorbiți de ce face Israelul în teritoriile ocupate? (…) Băi, gata, nu vreau să ascult propagandă jidovească în țara mea și în școala copiilor noștri. Hitler și comandanții de lagăre erau de fapt evrei ca să aibă motiv să facă statul Israel. (…) Dacă cânți sfântă tinerețe legionară, un cântec patriotic frumos primești amendă, da? Profesorii să fie plătiți de Soroș și de Bill Gates.“ Peste toate acestea, regizorul toarnă din plin sosul unui intelectualism de operetă, citaționist, semidoctizat, caragializat pe alocuri cu poante și aluzii sau ridicat la demnitatea marilor descoperiri de lectură. Și ca un fel de paroxism al acestei bulibășeli își face intrarea în scenă un Axinte de la Vacanța Mare rinocerizat, cu cușma sa emblematică. Din păcate, tezele și antitezele sunt la vedere în acest film ideologic corect și extrem de conformist în non-conformismul său afișat