Captivă în fresca lui Preljocaj

Interviu cu Angelin Preljocaj realizat de Marina Constantinescu

Vă propun interviul cu dansatorul şi coregraful Angelin Preljocaj. Unul dintre cei mai mari artiști din lume. Dialogul consemnat aici este o parte din întîlnirea pe care am avut-o cu el la emisiunea mea, NOCTURNE, de pe TVR1. Mi se pare un Manifest al Artistului. De care avem o nevoie vitală. Azi şi mereu.

M.C. – Domnule Angelin Preljocaj, vreau să vă spun că vă aștept la București de mult. Poate din 1996, când am văzut „Buna Vestire“. Un albanez la Paris, la New York, la Berlin, la Tokyo…

A.P. – Și la București.

Un francez la București. Să spunem că suntem împreună în „Pavilionul Negru“, locul magic creat la Aix-en-Provence, pentru dumneavoastră și dansatorii din trupă, de marele arhitect Rudy Ricciotti, ca să descoperim un basm foarte personal. Parcursul creatorului Preljocaj în dans, și nu doar în dans. Plecăm de la „Fresca“, spectacol cu care v-am invitat la Festivalul Național de Teatru.

Fresca“ este un basm foarte ciudat, chinezesc, medieval, care datează din 1300. M-a fascinat imediat, fiindcă povestește cum un bărbat se îndrăgostește de o imagine, de o femeie dintr-o imagine, deci ceva imobil. E foarte ciudat, fiindcă atunci când ești coregraf, evident, ești pasionat de mișcare, de dans, de spațiu. Aici m-a interesat imaginea fixă. Adică imaginea mai multor femei care sunt imobile într-un tablou, o frescă. Acest basm m-a pasionat enorm, fiindcă povestește cum doi călători s-au rătăcit undeva, la munte, într-o zi ploioasă. Un călugăr le oferă găzduire. Îi duce la mănăstire, iar acolo este o frescă extraordinară, cu niște fete sub copaci, înconjurate de flori. Una dintre ele are părul despletit, simbolul femeii libere. Femeile căsătorite au cocul specific tradiției chineze. Se uită la această frescă, la această fată, și se îndrăgostește imediat. Instantaneu, se simte transportat în interiorul frescei. Intră în tablou și are o lungă idilă cu ea. Se întâlnesc, se îndrăgostesc unul de altul, participă la sărbători cu sătenii, apoi se căsătoresc și trăiesc împreună mulți ani. Este un ritual marcat de semne foarte puternice. După un anumit număr de ani, un războinic îmbrăcat în aur vine și spune: „Am auzit că a intrat un muritor în lumea noastră. Unde este ? Vreau să-l alung !“ Îl prinde și-l aruncă afară din frescă. Își regăsește prietenul și călugărul, privește din nou fresca, dar acolo fata are părul strâns, simbolul căsătoriei. Deci… e căsătorită. Sîntem în dubiu: a visat sau a trăit real ceva cu acea femeie. Pornind de la aceasta, am hotărât să realizez acest balet și să spun această poveste. Povestea din „Buna Vestire“, spectacolul meu care știu că vă este atît de apropiat spiritual, începea în Florența, tot în jurul unei fresce. Fra Angelico este autorul frescei „Buna Vestire“, o poveste magnifică și simbolică.

Energia dumneavoastră fizică și spirituală se traduce întotdeauna printr-o căutare, o cercetare interioară profundă, ca în acest spectacol cu „Buna Vestire“. Expresiile corpului, dar și ale spațiilor din spectacol, iată ce e tulburător pentru mine în baletul „Buna Vestire“. Vibrația aerului, a spațiului între corpul Fecioarei și al Arhanghelului care anunță maternitatea divină. Dar nu doar atât. După părerea mea, este vorba despre o relație misterioasă între Fecioară și Arhanghel, în noaptea Bunei Vestiri. Pregătirea corpului Fecioarei… Este ceva acolo ce eu n-am mai văzut niciodată. Frământările trupului, înainte de a primi sămânța divină. Și apoi vântul, poate mistralul, vântul din sudul Franței, care face să fiarbă și mai mult misterul și magia.

Buna Vestire este un mister, e foarte straniu. Am lucrat pornind tot de la imagini fixe. Este incredibil că de 2000 ani, numeroși pictori din toate secolele au pictat scena Bunei Vestiri. Am început să unesc toate aceste tablouri, toate aceste imagini cu Buna Vestire. Am încercat să construiesc un fel de dramaturgie, să inventez un film imaginar cu tablourile pe care le-am văzut. Este uimitor, fiindcă în multe tablouri Fecioara are reacții foarte diferite. În unele tablouri, este foarte pasivă, lasă impresia că e de acord. „Sunt aici.“ „Sunt pregătită.“ În altele, este neliniștită: „De ce eu?“ În altele, este întrebătoare. Pare că spune: „Sunt uimită.“ Există tablouri în care e mânioasă. În versiunea lui Rubens, e aproape furioasă că a fost aleasă. Prin intermediul tuturor acestor tablouri, putem înțelege ce înseamnă pentru o fată de 17, 18 ani, să fie vizitată de un Înger care intră în odaia ei sau în grădina ei. Am încercat să arăt toate aceste variații. Cred că toate se combină. Interogația, mânia, îngrijorarea, bucuria. Toate acestea se petrec într-un singur moment. Mi s-a părut minunat faptul că în numeroase tablouri, mai ales din Renaștere, Fecioara e reprezentată într-o grădină închisă. Grădina închisă este simbolul corpului ei. Corpul Fecioarei e închis. Grădină reprezintă porțile închise ale corpului ei, care arată că e fecioară. Iar Îngerul intră în acest spațiu. Este o intruziune a Îngerului în spațiul fecioarei. Poate chiar în interiorul corpului său, nu știu…Poate că intră în spiritul ei. Poate că Îngerul n-a venit, pur și simplu, ci a intrat în imaginarul ei. În viața noastră, există povești care ne cercetează mereu, care mă cercetează mereu, destinul nostru, sensibilitatea, energia, emoțiile noastre, ca într-un joc de alchimie, și fluide care se regăsesc într-un spațiu misterios.

Dumneavoastră explorați spațiul dintre personaje, ca Cehov.

Toată lumea vede coregrafia, adică trupurile care se mișcă în spațiu. Spațiul dintre noi dansează. Dacă noi ne mișcăm, spațiul din interior se mișcă. Un spațiu plin și un spațiu gol, un spațiu convex și un spațiu concav. Sunt, de fapt, două dansuri diferite care se completează. Când realizez coregrafia, privesc dansatorii, le arăt mișcările, ei le fac, dar, uneori, privesc dansul misterios al spațiului dintre dansatori, care se schimbă în fiecare clipă. Se reînnoiește. Acest lucru mă fascinează mult, iar în „Buna Vestire“, există jocul spațiului între Înger și Fecioară, care se schimbă tot timpul, se apropie, se depărtează, ca într-o mare respirație universală.

Ați fost în Aix-en-Provence pentru o aventură extraordinară umană și profesională. Știu că ați lucrat cu Daniel Barenboim.

Am avut o întâlnire foarte frumoasă cu Daniel Barenboim. Pentru un coregraf există niște totemuri, care uneori sunt tabuuri.„Totem și tabu“, cum zicea Freud. Pentru mine, un totem – tabu era „Ritualul de primăvară“. Fiindcă știam că există atâtea versiuni extraordinare. 100-150 de coregrafii diferite, dintre care doar trei, patru capodopere absolute. Cea a lui Maurice Béjart, a Pinei Bausc, iar înainte, cea a lui Nijinsky, care e cea mai frumoasă și cea mai puternică pentru mine. De ce să adaug eu cea de-a 153-a versiune? Nu am vrut s-o fac. Dar m-a sunat Barenboim și mi-a dat o întâlnire. Mi-a propus tocmai „Ritualul de primăvară“. Mi-a spus simplu că o nouă interpretare poate face să se maturizeze opera. Ca în muzică. Am fost fascinat de propunerea lui și cred că a avut dreptate, fiindcă „Ritualul de primăvară“ evocă un aspect universal al umanității, Care este și foarte intim, în același timp, pentru fiecare dintre noi. Este stranie această temă comună tuturor și, în același timp, intimă și diferită pentru fiecare dintre noi. Este o tematică legată de sexualitatea ființei omenești. Adică ritualul în care se sacrifică o femeie pentru relansarea fertilității tribului. M-am lansat în această aventură. Și pentru că îmi doream așa mult să lucrez cu Daniel Barenboim. Este sclipitor, este incredibil. Mă duce cu gândul la artiștii Renașterii, care sunt în același timp oameni de știință, artiști, matematicieni, filosofi, iar Barenboim este exact așa. Este interesat de lume, de societate, are o acțiune mare cu orchestra Palestinei. Merită Premiul Nobel pentru Pace pentru inițiativa lui. Este un om într-adevăr mare. Am avut discuții filosofice, umanitare. Este o ființă umană, în sensul cel mai nobil al termenului.

Am văzut la Festivalul de la Edinburgh spectacolul dumneavoastră „Acesta este trupul Meu“. Un alt spectacol în jurul unei imagini fixe. Regăsim cercetarea asupra unei imagini fixe. Este o poveste emoționantă despre corpurile oamenilor din jurul lui Iisus, despre trădare și iubirea eternă.

Noi toți suntem oameni de pe pământ, nu suntem în cer, iar aceasta este diferența între noi și Iisus. El iubește toți oamenii. Întrebarea este: putem noi oare să-L iubim cu adevărat pe Iisus ? Este o întrebare foarte vastă.Cred că atunci când devenim mai spirituali, putem să-L iubim pe Iisus, în calitate de concept de dumnezeire. În acest caz, m-a interesat să iau această propoziție din Marcu 14:22. De aceea, spectacolul se numește MC 14/22, pentru că în acel loc din Evanghelie există o propoziție foarte simplă: „Acesta este trupul Meu“. Pentru un coregraf este o propoziție fundamentală. Este un fel de declarație în privința a ceea ce este trupul meu, în calitate de coregraf, făcând referință la toate sensurile posibile: religios, social. Ce este corpul în religie ? Ce este corpul în societate ? Ce este corpul la serviciu, în relația amoroasă ? Am încercat să trec prin toate acestea. Am folosit 12 bărbați fiindcă mi s-a părut foarte interesant în contextul apostolilor. Mi-am imaginat o congregație cu 12 bărbați, care trăiesc ca niște călugări sau preoți și care au ritualuri. În fiecare zi, fac celeași lucruri. Puțin misterioase, dar care nu sunt ritualurile pe care le știm de la religie. Mi-am imaginat niște ritualuri care nu există, cum ar fi acela de a-și verifica zilnic existența propriului corp. Am observat că lumea noastră este din ce în ce mai virtuală, este o lume în care chiar și corpul poate să dispară. Mulți tineri sau mai puțin tineri sunt complet absorbiți de internet și petrec ore întregi în fața computerului, conectați la internet. Sunt prieteni cu persoane pe care nici nu le cunosc, cum vedem pe Facebook. Oamenii reali dispar, în favoarea celor virtuali. Necunoscuți. Suntem mai interesați de virtualitate decât de corpurile reale, care ne înconjoară. Aceasta am vrut să explorez cu spectacolul „Acesta e trupul Meu“. Uităm că avem un trup și nu trebuie să-l trecem cu vederea. De aceea, dansatorii trebuiau să verifice în mod regulat materialitatea propriului corp. Iată de ce, în acest balet, oamenii se prind unii de ceilalți sau de ei înșiși în mod violent. Este un mod de a reda carnea propriului corp. Dansatorii sunt extraordinari. Dansatorii sunt incredibili, fiindcă e un angajament fizic extrem, care ne conștientizează, chiar și atunci când stăm în sală. Simțim fibrele propriului corp prin intermediul viziunii oferite de dansatori, care fac niște ritualuri spirituale, dar și păgâne, în același timp, care ne întorc la fizicitatea noastră.

Basmele au salvat viața Șeherezadei. Este posibil să existe în realitatea noastră basme care ar putea să ne salveze și pe noi ?

Cred că toate basmele ne salvează într-un fel. Vedem multe asemănări între basmele tuturor civilizațiilor. Sunt valori comune care traversează toate basmele. Cred că basmele există pentru a arăta copilului cum să devină adult. Un adult responsabil și conștient de ceilalți. Și aceasta este valoarea basmelor care mă interesează pe mine. Pregătește copilul să fie conștient de dificultățile vieții, de duritatea anumitor lucruri, de dragoste, de obstacole, de răutate și de a se proteja și pregăti pentru toate acestea. Basmele sunt fondatoare pentru o civilizație și pentru cultură

După părerea mea, dumneavoastră sunteți ca Șeherezada. Puteți spune pentru toată lumea, la orice nivel, foarte multe basme profunde, care pentru noi sunt esențiale.

Sunt tulburat că mă comparați cu Șeherezada, fiindcă este un personaj incredibil. Ceea ce-mi place cel mai mult la personajul Șeherezadei este că, prin intermediul basmelor ei, pune stavilă barbariei unui bărbat. „1001 nopți“ începe cu faptul că un sultan este înșelat de soția sa. Pentru a se răzbuna, poruncește să fie ucisă, îi ucide și amantul, iar apoi decide să se căsătorească în fiecare zi cu altă femeie, întodeauna o tânără fecioară. Același mit al virginității… A doua zi, o ucide și se căsătorește cu alta. În fiecare zi, o femeie e ucisă din cauza infidelității altei femei. Atunci, Șeherezada decide să întrerupă această barbarie. Cu inteligență, cultură și forță a reușit să oprească această barbarie. Pentru mine, este un act aproape feminist. Dintr-odată, femeia preia puterea asupra barbariei manifestate uneori de bărbați. Cred că femeile reprezintă un echilibru care ar trebui conștientizat mai mult în lumea noastră. De aceea, îmi place mult Șeherezada. Este o războinică, dar în plan cultural. Se luptă, dar cu armele culturii, ale sensibilității, ale spiritualității și nu cu armele violenței. Și ale sexualității. Cu aceste basme pe care nu le termină niciodată reușește să-l țină treaz pe sultan, iar la sfârșit îi spune: „Continuarea o vei afla mâine.“ Nu o ucide pentru a putea afla continuarea poveștii. Începe cu un basm, în care este un alt basm, în care este alt basm , nu se termină niciodată. 1001 de nopți… la sfârșit înțelege că e o femeie extraordinară, o ia de soție și nu o ucide.

Ați citit basmele lui Karen Blixen?

Din păcate, nu le știu.

Este o femeie teribilă, foarte inteligentă, căreia îi place mult, la fel ca și acestei Șeherezade, să spună basme. Să povestească. Care sunt basmele culturii dumneavoastră albaneze?

În cultura albaneză există multe basme tradiționale ancestrale, mai ales în familia mea, care provine din munți.Tata este din zona orașului Șkodra, dintr-un un sat foarte mic, și mai îndepărtat, din munți, Vermoș, în care există tradiții foarte dure. Există un cod diferit de legi, care se numește canon și care permite organizarea comunității. Conține lucruri extraordinare, dar și unele oribile, barbare. Mai ales, această celebră lege a canonului, conform căreia dacă un om ucide pe altcineva, familia celui care a fost ucis poate să ia viața oricărui bărbat din cealaltă familie. Se produce un schimb de sânge, destul de barbar, care declanșează un proces interminabil. Deseori, oameni nevinovați trebuie să plătească. Din fericire, în prezent, s-au mai calmat, dar mai există și azi tradiții foarte dure în anumite zone retrase din Albania. Albania nu este doar atât. Este o țară magnifică, pe care am redescoperit-o după căderea lui Enver Hodja, dictatorul care a ținut Albania în pumnul său de fier ani întregi. Acum este o țară foarte deschisă, dornică să trăiască. Este extraordinar să aibă un prim-ministru pictor. Prim-ministrul Edi Rama este pictor și a revopsit tot orașul Tirana în culori minunate. A redat frumusețea acestui oraș cenușiu din vremea lui Enver Hodja.Vreau să spun că este formidabilă puterea artiștilor de a schimba lumea. Pentru un artist nu e simplu să abandoneze o parte a operei lui, pentru a se ocupa de bunăstarea comună. Intervine generozitatea artistului. Nutresc o mare admirație pentru astfel de oameni.

Cum puteți defini în câteva cuvinte relația dintre dumneavoastră și „Pavilionul Negru“ , spațiul unde lucrați, creați?

Pavilionul Negru“ e o clădire pe care am așteptat-o zece ani. Când am ajuns în Aix, am fost întâmpinat de primar, care a avut generozitatea de a mă primi într-un moment greu al evoluției mele. „Sunteți nomad“… Mi-a propus locații provizorii, unde să lucrez, apoi s-a decis construirea unei clădiri pentru companie. Întârzierea nu s-a produs din vina primarului, ci fiindcă întotdeauna se întâmplă așa. După zece ani, clădirea a ieșit din pământ. A fost proiectată de Rudy Ricciotti, un arhitect absolut incredibil, cel mai mare arhitect francez al momentului. A spus că a proiectat-o gândindu-se la chipul și la trupul meu. Când mă uit la clădire, e ciudată și sper că nu semănăm, de fapt. În același timp, sper că semănăm, fiindcă are ceva radical, puternic, care se înalță spre cer. E destul de sumbră la exterior, dar înăuntru este extrem de luminoasă.

Și delicată. Ca dumneavoastră.

De fapt, mi-am ziscă Rudy Ricciotti a reușit să realizeze ceva de care mă simt foarte intim legat. Când sunt în clădire, sunt foarte fericit și concentrat. Munca mea parcă decurge din această clădire și îmi dă forța, concentrarea și inspirația pentru a crea. Pentru mine, este un loc extrem de dinamic. Ca și cum ar exista un magnetism ce traversează clădirea, mă hrănește, îmi dă forța de a continua și de a inventa mereu.

Aveți timp să vedeți cerul, stelele, luna? Puteți să ascultați ritmul nopții și al zilei, al iubirii?

De fapt, mă lupt pentru aceasta, să-mi păstrez această libertate, să pot „pierde“ timp, să fac lucruri care nu sunt profitabile, rentabile, în sensul societății de consum. Cum spuneți, să stau pe o plajă și să privesc stelele noaptea. Pentru mine este absolut necesar. Pentru aceasta, încerc să îmi fac loc, să le spun anumitor lucruri că mai trebuie să aștepte, fiindcă am nevoie de spațiu, de timp, pentru a crea. Anturajul meu profesional de la„Pavilionul Negru“ respectă aceasta, adică îmi acordă un spațiu în care să mă revitalizez.

Vreau să vă mulțumesc pentru lumea dumneavoastră.Vreau să rămân în lumea dumneavoastră. Vreau să rămân și eu mult timp în fresca în care este femeia în alb cu flori roșii, să rămân cu aceste povești, cu poveștile mele, cu destinul nostru, sub numele de teatru, de dans, de aventuri extraordinare ale omului pe pământ, cu Iisus, cu Fecioara, cu miracolul, cu mistralul, cu magia și seducția dumneavoastră de pe scenă. Vă mulțumesc, domnule Angelin Prejlocaj.

Traducere din limba franceză: Ozana Oancea