Ce voia, de fapt, Penelopa?

Penelopa nu înseamnă doar așteptare și dor, arhetip și feminitate, înțelepciune și fragilitate, așa cum au statornicit, de-a lungul vremii,diferitele prelucrări ale mitului în literatură. Într-o ingenioasă redimensionare a narațiunii antice, sugestiv intitulată Penelopiada, Margaret Atwood îi conferă protagonistei o voce puternică și fermă, prin care aceasta relatează, din propria perspectivă și cu subtile implicații psihanalitice, culisele evenimentelor petrecute în Itaca. Dincolo de perdeaua de ceață a mitului, există, fără îndoială, numeroase povestiri apocrife, un șirag de posibile chei de lectură pe care Margaret Atwood le probează cu acuitatea transgresivă a marilor creatori, încercând să răspundă la două întrebări aparent simple, vechi – și ele – de când lumea: ce și de ce. Mai precis, ce anume voia Penelopa și de ce au fost spânzurate cele douăsprezece slujnice ale sale.

Totuși, Penelopiada este mai mult decât epopeea modernă a femeii reflectate în oglinda aventurilor lui Odiseu. Autoarea eludează canonul narativ și structura clasică a cânturilor, mizând pe o ars poetica deghizată în veșmintele literaturii, în care își dau întâlnire formule dintre cele mai diverse, de la proza introspectivă și poezia cu reverberații când ludice, când grotești, până la sonoritățile solilocviului dramatic. De altfel, întreaga carte poate fi citită în registrul unui monolog post factum, adresat unui interlocutor imaginar („dumneavoastră“), din arcanele tărâmului lui Hades, unde sufletul nepieritor al Penelopei își țese o nouă pânză. De data aceasta este o pânză a povestirii („Așa că am să îmi torc propriul fir“), pe care, după bunul obicei din timpul vieții, o țese și apoi o deșiră, o construiește și o deconstruiește, glisând printre vârste, oameni și zei, dinspre lumea de dincolo spre lumea de aici.Urzeala se duce în toate părțile: de la rememorarea copilăriei ajunge la lumea duhurilor, apoi la neclintita obsesie față de vanitoasa Elena, pentru a reveni la căsătoria cu Odiseu și la anii de fericire conjugală („Unde eram? Aaa, da, la căsătorii.“). E greu de anticipat unde va ajunge de fiecare dată, în ce punct va struni firul și-l va retrage în matcă, domolindu-i hoinăreala prin cotloanele memoriei subiective. Impresia de impromptu e atât de intensă, încât uneori simțim cum Penelopa evadează din propria-i poveste.

Deconstrucția se limitează la nivelul narativ, deoarece mitul se revigorează contrapunctic, pe măsură ce această abilă țesătoare de cuvinte își extrage istoria din colbul antologiilor de mituri și o expune într-o lumină re-umanizată, din care emană spiritul reflexiv și un simț cu totul special pentru înțelegerea cauzalității întâmplărilor majore: „Totuși, eram deșteaptă: pentru vremea aceea, chiar foarte deșteaptă. Se pare că datorită inteligenței eram eu cunoscută. Pentru asta, pentru țesut și pentru devotamentul față de soțul meu. Și pentru tactul de care dădeam dovadă.“ În fond, nimic nu e cu totul nou; scenariile mitice se reiterează în varii ipostaze adaptate timpurilor. Noi sunt însă motivațiile și gândurile ascunse ale Penelopei, detaliile care ar confirma – sau nu – versiunea epopeii homerice. „E ceva adevăr în această poveste. Însă mi-am acoperit chipul ca să nu se vadă că râd“, afirmă, de pildă, cu privire la episodul plecării definitive din casa tatălui său, Icarus, pentru a-și urma proaspătul soț în Itaca. Mai târziu, același văl – sau propriul chip devenit impenetrabil – o va ajuta să-și refuleze emoțiile la auzul diferitelor versiuni despre călătoria lui Odiseu.

O percepem ca pe o voce fără trup, imponderabilă, adesea ironică și cinică, a cărei demnă supraviețuire se datorase sfatului matern: „Dacă nu poți trece de un obstacol, ocolește-l. Așa face apa.“ Tăcerile și plânsul Penelopei reprezintă mai mult decât simple forme de tact și diplomație; ele divulgă însăși lumea sa interioară, de o profunzime nebănuită, asemenea elementului acvatic ce-i definește statutul semi-divin. Cu privire la zei, cutume ancestrale și înaintași manifestă o totală lipsă de condescendență. Nu numai că nu venerează divinitățile, dar le și constată obscenitatea, plăcerea travestiului și a camuflajului într-o lume cvasi-carnavalescă. Cât despre muritorii de rând, în speță pețitorii agasanți, Penelopa se arată necruțătoare. Secvențele despre urgia ospețelor au ceva din coloritul picturilor pantagruelice avant la lettre, cu machiavelismul de șuetă al unor bufoni solidari prin șantajul împotriva unei femei singure.

Inserțiile corului, alcătuit din vocile celor douăsprezece slujnice sacrificate, vibrează în ecourile unei lamentații scrâșnite, fie deplângându-și predeterminarea condiției nefericite („trupurile noastre erau fără prea mare însemnătate“), fie intrând în diferite roluri, precum în capitolul XIII, unde rezumă, în câteva strofe, întreaga epopee a lui „Odiseu cel viteaz, cel șiret și descurcăreț“, în urma căruia rămân doar suflete pierdute sau amenințătoare Erinii ce-l vor urmări în toate viitoarele sale ipostaze pământești. După reabilitarea tinerelor femei, la fel de atentă se arată Penelopa cu demontarea istoriilor „scandaloase“ ticluite pe seama sa de diferiți povestitori anonimi.Înțelege prea bine mecanismul de seducție al poveștilor și, nu întâmplător, știe că țesătura ei a devenit celebră sub denumirea de „pânza de păianjen a Penelopei“. Înzestrată cu o perspicacitate ieșită din comun, stăpânind perfect arta disimulării, ea alege întotdeauna versiunea care i se potrivește cel mai bine și ne invită să o acceptăm drept adevărată. Pe mine(aproape) m-a convins.