În legătură cu a XXX-a ediție a Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu“

Azi, 18 mai 2021, în urma discuţiilor cu primarul Municipiului Botoşani, dl Cosmin Andrei, s-a decis ca gala de decernare a premiului celei de a XXX-a ediţii să aibă loc în ziua de 15 ianuarie 2022, împreună cu decernarea premiului pentru laureatul celei de a XXXI-a ediţii. În ziua de 15 iunie 2021 va fi anunţat, printr-un comunicat de presă, laureatul celei de a XXX-a ediţii, urmând ca distincţia şi celelalte însemne să fie acordate în cadrul galei din 15 ianuarie 2022.

Când am inițiat Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu“, încă din primele încercări din toamna lui 1990, mi-am spus că dacă voi realiza zece ediții va fi o mare victorie a mea într-un oraș în care cei care diriguiseră până atunci cum și ce trebuie să se facă în „materie de Eminescu“ la Botoșani – adică festivisme de ianuarie și iunie, mereu pe același calapod, cu o rutină ideologică de neclintit – lăsaseră garda jos, unii, iar alții încă se aflau într-o continuitate pe posturi, încercând adaptări din mers la noile condiții ale libertății de expresie și de activitate într-o democrație ce-și cerea drepturile și noua ei lume. Și au fost primele zece ediții. Și atunci mi-am spus că merită efortul de-a mă gândi să mai realizez încă zece ediții, să se facă douăzeci. Proiectul mi se părea vitregit de o componentă importantă a lui: editarea unei antologii din creația fiecărui laureat, așa cum mi-am dorit de la început, dar nu s-a putut decât în preajma celei de a XX-a ediții, în vara lui 2010, când am reușit să-l conving pe primarul Cătălin Mugurel Flutur că e bine să punem pe masă, la gala de decernare a premiului, douăzeci de cărți de poezie ale laureaților de până atunci. Și astfel în acea toamnă, în doar patru luni, am reușit să obțin acordul de editare de la poeții laureați sau de la legatarii lor, să alcătuiesc, cu ajutorul unor colaboratori pricepuți, dar și cu iscusința lui Călin Vlasie, pe atunci încă administrator (din umbră) al Editurii Paralela 45, nouăspezece cărți de poezie în seria Poeți laureați ai Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu“ (Mircea Dinescu, al șaptesprezecelea în serie, nu și-a dat acordul și nu a apărut atunci, nici mai tîrziu!). La începutul anului 2011, am adus de la Pitești, în „escorta“ lui Vasile Iftime, un camion de carți, însemnând, 14.250 de volume. Și astfel ediția a XX-a a constituit cu adevărat un eveniment de răsunet, cu prezența la Botoșani a poeților laureați (disponibili) până atunci; iar cu o delegație formată din 44 de scriitori ne-am deplasat la Cernăuți, însemnând, după desantul format din 4 scriitori conduși de Mihail Sadoveanu în 1957, cel mai mare desant de scriitori români în orașul bucovinean aflat sub ocupație mai întâi sovietică și apoi ucraineană. Spectacolul gândit și regizat de actorul Ion Caramitru, pe scena Teatrului „Mihai Eminescu“ din Botoșani, „Cetățeni de onoare ai Poeziei“, a aureoloat gala de decernare a premiului din 15 ianuarie 2011: niciun oraș din România nu se poate lăuda, în istoria lui, cu prezența la un loc și odată a unui număr atât de mare de poeți laureați ai celui mai important și râvnit premiu din România și cetățeni de onoare ai municipiului eminescian așa cum se poate lăuda orașul Botoșani. Dar oare asta pentru decidenții vremelnici a însemnat sau înseamnă ceva? Atunci, mi-am spus, a fost momentul când puteam pune punct și lăsa ca oficialitățile botoșănene să gândească un alt tipar al continuării celui mai important premiul literar din România. Cum însă în preajma lui, de ceva ani de zile, roiau tot felul de oportuniști și impostori, care doreau să-și împartă premiul între ei, să-l transforme din național în provincial, local, am continuat să gândesc și următoarea ediție, cu eforturi din ce în ce mai mari, cu încercări de imixtiune în organizare și mai ales în jurizare a unor vanități locale, încât de la ediție la ediție a fost din ce în ce mai greu, deși botoșănenilor le era pus pe tavă un proiect cultural de nivel național confirmat de peste douăzeci de ediții, pe care îl așteptau cu un real și viu interes de la an la an, dar și căutau noduri în papură prin ostentațiile regizate ale unui ziar local devenit mercenar al contestatarilor. Numele poeților laureați au impus greutatea și importanța premiului, încât conștiința nu m-a lăsat să abandonez proiectul. De la ediția a XXV-a a fost chiar un calvar: atacul unor contestatari a devenit virulent și mai ales la adresa președintelui juriului, care era și președintele Uniunii Scriitorilor din România, împotriva lui Nicolae Manolescu. Aceste atacuri m-au îndârjit să nu cedez și să merg mai departe. Ca un făcut, de atunci, de la ediție la ediție, s-au adăugat câteva „cazuri“ care au făcut presă: a apărut o scindare în rândul membrilor juriului, ceea ce dădea o lovitură premiului chiar din interiorul lui; a apărut „cazul Gabriel Chifu“, apoi cel al Medeeii Iancu și al Anastasiei Gavrilovici, poete tinere care au confundat scena galei de decernare a premiului cu o tribună de manifestare dură a feminismului, cu acuze și atacuri directe la adresa juriului și organizatorilor, fără să cunoască din interior amănuntele cu care ne confruntam cu adevărat cei din organizarea premiului; iar totul a culminat, cu jocul ascuns al unui membru al juriului, poate onest, cine știe, și conlucrarea altora ulterior (ceea ce a impus schimbarea juriului!), cu cazul Constantin Abăluță, caz care a revărsat asupra premiului o umbră tristă, acră, mai ales că, prin insistența unui senator de Iași, scriitor, originar din Botoșani, disperat pasămite, mort de grija altora, la îndemnul altor atacatori de ocazie, premiul a fost la un pas să treacă în tabăra cealaltă, cea care ataca cu ardoare și cu aceste prilejuri Uniunea Scriitorilor din România. Dar n-a fost să fie, dorința și autoritatea Domnului Nicolae Manolescu, care apăra astfel premiul și Uniunea Scriitorilor din România, au fost mai puternice și mai convingătoare pentru autoritățile locale, care au decis să continuăm în formula consacrată de atâtea ediții ale acestui premiu.

Mi s-au învârtit în cap atunci mii și mii de gânduri: mă acuzam că nu am renunțat la timp, că am continuat în pofida semnalelor ce modificau percepția despre acest premiu în primul rând în mintea botoșănenilor, care finanțau mare parte din acest proiect longeviv, apoi a presei naționale, care s-a arătat interesată, la ultimele ediții, doar de aceste întâmplări nefericite, făcând, cu sprijinul contestatarilor, imagine din ce în ce mai proastă Uniunii și Premiului. Însă cum mai erau doar trei ediții până la a XXX-a, mi-am zis că e bine să rezist, să fac această sumă de ediții, nu la îndemâna oricui, și să-l aștept pe cel de al treizecilea laureat la Botoșani într-o ediție specială. Dar ce s-a întâmplat în ultimul an, din cauza pandemiei de Coronavirus, ceea ce am gândit pentru această ediție nu s-a mai putut realiza. Ba am și amânat-o din ianuarie pentru iunie, cînd, am sperat, se vor mai relaxa măsurile și lumea se va putea bucura cu adevărat de acest eveniment. Acum cînd scriu acest articol, început de lună mai, nu știu încă pe ce buget mă sprijin, pe ce deschidere din partea oficialităților locale, pe cel fel de program, încât, din păcate, cea de a XXX-a ediție a Premiului Național de Poezie „Mihai Eminescu“ pentru Opera Omnia va fi cu adevărat una specială, dar nu așa cum mi-am dorit, ci așa cum o impun condițiile de acum. Ce va fi de aici înainte nu pot ști, așa cum încerc să-mi impun o retragere și o înmânare a ștafetei altei generații, care are obligația să lupte la fel de mult, poate chiar mai bine, pentru menținerea acestui premiu la nivelul la care a ajuns.