Gândul, cuvântul, smintirea

Să spun mai întâi că smintirea o iau în sensul dublu al etimologiei pe jumătate inventate de mine: las deoparte deducerea lui a (se) sminti din slavă (chiar dacă nu-mi displace nicidecum această latură a limbii noastre care o face și mai specială și, poate, mai mlădioasă), și avansez ipoteza că smintirea se trage din ex mente, adică „din minte“, sau chiar dintr-un [ex] mentire, a minți, „a inventa cu mintea“. Sminteala/smintirea e una „ieșită din minte“, în ambele sensuri: născută de combustii ale creierului activ, dar și deraiată, căci iese din îngrădirea rațională sărind faza esențială a gândului premergător. A crede pe cuvânt pe cineva este, poate, forma cea mai înaltă a bizuirii pe onestitatea celuilalt (dacă ne-am îndoi mereu și total de spusele celorlalți, viața în societate ar fi un infern!); dar poate fi și cea mai vinovată „clasare“ a unui caz moral. O renunțare la starea de veghe a rațiunii, a conștiinței, o negustorie utilă celor implicați pentru a-i scuti de o adevărată îndreptare a lucrurilor. Te cred fără să cercetez fiindcă, altminteri, „afacerea“ noastră n-ar putea continua. „Închid ochii“ și bâjbâim mai departe, împreună, cu câștig, fie el și ilicit. În vremea copilăriei mele, erau la modă printre elevi „caietele cu amintiri“, care nu erau deloc „amintiri“, ci „luări aminte“, înșiruire de cugetări și înțelepciuni, adică citate celebre culese din cărți pe care transcriam conștiincios și caligrafic, recurgând adesea și la împrumuturi din caietele celorlalți. M-au pus pe gânduri cele din Mark Twain, mai ales cel cu cele trei daruri de care se bucură cetățeanul (american): „libertatea cuvântului, libertatea conștiinței și înțelepciunea de a nu le folosi“. Un soi de libertăți inutile, despre care aveam să citesc mai târziu la Saul Below (în Vest, poți să spui liber orice, că nimeni nu te bagă în seamă, deci „libertatea e un soi de glumă“). Tot cam pe atunci aflasem de la mama că „și minciuna e vorbă“ și că, pe cale de consecință, nu avem nici un mijloc de a deosebi minciuna de adevăr prin simpla lor rostire. Drept urmare, a crescut pariul meu pe gând, pe puterea minții de a cunoaște lumea pe cont propriu, dar și de a ține doar pentru ea niște adevăruri incomodante pentru buna conviețuire. Am adăugat „dosarului“ personal cultivarea, cu delicii, a bogatei întrepătrunderi a realității cu ficțiunea, făcându-le parte dreaptă fiecăreia, dar descoperind și riscurile amăgirii. Chiar dacă toată lumea din jurul meu privilegia „vorbele frumoase“ și părea puțin interesată de adevărul adevărat pe care îl conțin, nu am crezut nesmintit, adică fără să stau pe gânduri, în promisiuni și jurăminte. „Te voi iubi până la moarte!“ De unde știi? vine pe loc întrebarea mea. Mă uit și astăzi cu neîncredere și îndoială la complimente și laude. Deși cred în puterea cuvântului și în forța literaturii nu doar de a descrie Lumea, ci și de a-i asigura îmbunătățiri, caut dovezi că vorbele sunt urmarea unui gând profund, ruminat îndelung, că ele sunt din minte, „smintite“ în sensul bun al termenului. Nu pun mare preț nici pe pocăințe, regrete. Am încercat mereu să am cât mai puține motive de a spune „îmi pare rău, te rog să mă ierți“. Nu-mi plac jumătățile de măsură propagandistice de genul: „Păcatul mărturisit e pe jumătate iertat“. Iertarea cu pricina e fără substanță. Ea vine jumătate de la confesorul tău auto-învestit cu dreptul de a ierta, cealaltă jumătate de iertare fiind lăsată, convenabil pentru toată lumea, în seama divinității. Dar ce valoare reală poate avea faptul că spun că regret? De unde poți ști că regretul e autentic, că promite o schimbare în bine? Că nu e doar o minciună interesată, o cale ușoară de a scăpa cu bine din impas, o figură de dans social? De ce te-ai putea mulțumi cu rostirea regretelor, ce schimbă ea? Scriam altă dată despre despărțirea de trecut ca despărțire de viitor. Tradusesem, acum mai bine de două decenii (1999), o povestire a lui Edgar Reichmann, cu și despre Mircea Eliade, din Bulletin nr. 13 al revistei Lettre internationale. Nu mai știu titlul original, dar eu alesesem Un soare înșelător (poate și cu gândul la filmul lui Nikita Mihalkov, lansat în 1994). Scrisă bine, cu atmosferă și bătaie lungă, povestirea mă nemulțumise fiindcă povestitorul îi reproșa lui Mircea Eliade că nu vorbise niciodată, cu pocăință, despre simpatiile legionare din tinerețe, n-a spus că regretă. Dar, obiectam eu în gând, spunerea cu pricina n-ar fi schimbat nimic, cu atât mai mult că ea putea fi oricând mincinoasă, simplă cedare la presiuni/sâcâieli inchizitoriale. Nici o îndoială, trecutul, mai ales când nu te poți mândri cu el, se cere cântărit, dar rostirea-lepădării-de-el e cea mai slabă dintre balanțe. O înțelegere adâncă te poate ajuta să mergi mai departe cu tot trecutul. Punerea lui demonstrativă și conjuncturală la colț înseamnă, în fond, despărțire de viitor. Promiți să nu poți gândi niciodată deschis, sincer, fără interese de moment. Față în față cu un trecut îndelung contrafăcut – și nu doar dintr-o singură direcție! – amnezia nu se învinge prin inventarieri operate dintr-o singură perspectivă, ci prin încercarea de a înțelege la rece mecanismele complicate și nu de puține ori capricioase ale ființei umane angrenate în organismul social-politic. Listele de orori, inventarele, zic psihanaliștii, sunt mania depresivilor și anxioșilor, declanșată de urgența de a răscumpăra/ascunde o vină.

Să simți răul și să i te opui printr-un efort de auto poiésis e o stare / lucrare ivită din tensiuni interioare, vag dependente de condiția individului ca prizonier „pe viață“ al complotului social. Partea „cea mai vizibilă“ a unei doctrine sau atitudini nu e întotdeauna cea mai pregnantă, cea mai importantă, mai definitorie, ci, de multe ori, aceea care a fost astfel învestită prin „conspirații“ ale interpretării și punerii sub reflector. E, adesea, o „regie“. Când am citit (tradus) cartea lui Ricketts despre anii românești ai lui Mircea Eliade și am gustat luciditatea și calmul analizei, m-am gândit la obstinația păguboasă cu care își țintuiesc românii personalitățile sub etichete degradante ca pentru a se scuti de obligația și truda de a le cuprinde și continua. E un exemplu de recurs la cuvinte smintite, care „rezolvă“ pripit o întreagă epocă istorică scutindu-te de întoarcerea la gând și la încercarea, totdeauna trudnică, de a pune întrebarea parsifalică față în față cu o realitate complexă și confuză. Cum Trecutul are straniul obicei de a nu se lăsa pur și simplu uitat undeva pe drum, situația e mereu insolubilă și cangrenată artificial prin nepăsare (cu etimologia ne-gândului în fundal: ne-pensare). Atunci când cârtirea e morțișă, ea e și nedreaptă și nu-și mai vede propriile alunecări, dacă nu în grotesc, cu siguranță în hilar. De la cuvânt la faptă drumul e mult mai lung decât cel de la gând la faptă. O știu destul de bine psihologii criminaliști (chiar dacă în instanță mărturisirea influențează periculos asupra verdictului), care se gândesc de două ori înainte de a crede în vinovăția celui care a fost auzit spunându-i victimei „Am să te omor“! Cine are de gând (bună expresia!) să ucidă n-o strigă în gura mare. De gând s-ar cuveni să ne temem, dacă l-am putea pătrunde, nu de cuvânt, care e de multe ori amăgitor. Trăim astăzi o smintire a cuvintelor pe cale de a se legaliza. Tot mai dese sunt probele că, în pălăvrăgeala generalizată, ne mulțumim cu vorbele, în vorbe ne războim, cu ele ne măsurăm, sunt mai lesne de aruncat în lupte, căci nu cer faptă. Zarva lor e stridentă și repede trecătoare, o putem lua mereu de la capăt fără a pune umărul la o adevărată lucrare de bine. Nu fac excepție nici corecții politic care par să fi uitat ori să nu le pese că în zadar nu voi spune un anumit cuvânt (fiindcă s-a legalizat prefăcătoria), de vreme ce pot crede în continuare în el și pot augmenta gândul periculos, stârnit chiar de interdicție. Cenzura e eficientă asupra cuvintelor, nu a gândurilor. Știe oricine că „nu-i frumos“ (dinspre o estetică a conviețuirii) să spui șchiopului, șchiop, surdului, surd, fiindcă nu vrei să atragi atenția asupra unui handicap, a unei deficiențe, vrei să-l ferești de disconfortul arătării cu degetul. Dar asta nu înseamnă că el e mai puțin surd ori că eu nu știu că e surd. Am predat zece ani limba română pentru studenți străini. Când vorbeam despre componența grupei mele, spuneam firesc și curat că am trei negri, patru nemți, doi arabi, câțiva greci. Pentru economie de timp, nu înșiram țările africane sau arabe din care proveneau (deși, evident, le știam, și admiram, de pildă, rafinamentul celor din Burundi ori Coasta de Fildeș și încercam să diminuez greutățile pe care le întâmpinau la cursuri cei din Liberia), dar negru nu avea nici cea mai infimă conotație peiorativă, jignitoare. Era un instrument identificator, atât; cam la fel cu „erau acolo doi blonzi și trei bruneți“. Sau „trei bărbați și două femei“ (deși nu e sigur că mai e corectă această departajare). Dacă acum mi se inculcă ideea că negru e un cuvânt interzis fiindcă ofensator, asta înseamnă că mi se induce, sub prefăcutul stindard al apărării drepturilor, ideea că a fi negru e un handicap, o deficiență, o vină. Interdicția e totdeauna tentantă și parșivă: celebrul măr oprit. Cei mai mulți dintre oameni simt aberația/smintirea din astfel de restricții nesăbuite și iau totul în glumă, fabricând anecdote. Adică subminând o dată în plus ideea dreptății în numele căreia, zice-se, au pornit interdicțiile.

Cuvintelor limbii noastre le datorăm ceea ce suntem și ce credem despre noi și lume. Dacă le obligăm să accepte sensuri smintite, le întoarcem împotriva gândului care le-a fost izvor, le încărcăm cu o valență care nu e a lor, ci a smintirii noastre care va sminti gândul însuși. Când și când, cu inconsecvență tipică oricărei Puteri devia(n)te, cenzura oprea, înainte de 1989, folosirea unor cuvinte precum moarte, întuneric, frig. Dar nu a putut suspenda nici moartea, nici întunericul, nici frigul. Libertatea cuvântului funcționează pliindu-se, după reguli flexibile și complicate, pe o realitate în continuă schimbare, pe norme ale bunului simț, pe gândul care nu lasă gura să vorbească fără tine. Încercarea de a îndrepta lumea exilând ori punând la zid cuvinte cu istorie veche, adânc înscrise în configurația mentalitară a comunităților umane e sortită eșecului, dar ne poate obliga la traversarea unei perioade de inutilă, smintită, tulburare a vorbelor. Dându-se liber la vorbe deșucheate și vulgare, pare că am epuizat zona oprită a vocabularului și încercăm supliniri, subminând bruma de comunicare nelitigioasă la care părea că am ajuns. Trăim, cum bine spunea Lars Saabye Christensen, în era subtextului, o eră a cuvintelor năuce, nesigure, bulversate, de vreme ce întrebăm atât de des în viața de zi cu zi: „Ce vrei să spui?“ Pentru un om cumsecade și sincer până la naivitate, „ce-i în gușă și-n căpușă“, el spune întocmai ce gândește, gândind mai întâi. Dar lumea de azi e pe cale de a despărți brutal gușa de căpușă, cuvântul de gând, cerând doar vorbe goale.