Scriam, cu ani în urmă, că George Coșbuc a fost, paradoxal, unul dintre autorii importanți cei mai nedreptățiți din punct de vedere editorial, în timpul regimului comunist. Paradoxal, întrucât stilul tradițional al poetu lui nu contrasta, nici măcar în perioada stalinistă, cu „cântecul epic de largă respirație“ promovat de ideologii realismului socialist. Iar Coșbuc fusese, oricum, procla mat (în mod eronat, dar asta e o altă discuție) drept „poetul țără nimii“ de către însuși C. Dobro geanu-Gherea, care, se știe, îl prefera „decepționistului“ Eminescu.
Totuși, poetul Firelor de tort nu a beneficiat, înainte de 1989, de o ediție integrală a operei, în pofida faptului că a avut parte de multe ediții de opere „alese“ – de cenzură, vorba lui Marin Sorescu –, în toate formatele și pentru toate categoriile de public. Nici măcar ampla ediție, începută solemn de Gavril Scridon la centenarul nașterii lui Coșbuc, în 1966, și încheiată de Gheorghe Chivu în 1988, în opt volume, nu e integrală, deși cele două tomuri (VII-VIII) îngrijite de acesta din urmă au caracteristicile unei ediții critice. Anumite părți ale operei coșbuciene, cum ar fi activitatea desfășurată în Transilvania, înainte de a se stabili la București, rămân cunoscute numai unui grup restrâns de specialiști.
Pe acest fundal, Alexandru Ruja ne propune, la 155 de ani de la nașterea lui George Coșbuc, un alt tip de ediție. În formatul O sută și una de poezii, suntem invitați să parcurgem o ediție selectivă, însă în care selecția nu mai este făcută, ca înainte de 1989, pe criterii politice, ci pe criterii estetice. Cele 101 texte alese sunt un răspuns concret la întrebarea: ce rămâne, azi, cu adevărat din opera acestui poet, cândva, atât de popular? Ce a trecut testul timpului, rezistând la proba lecturii contemporane, și ce e relegat în dicționarele de literatură?
Cine cunoaște critica lui Alexandru Ruja știe că acesta este nu numai un editor serios și un filolog temeinic. Scrisul său are o bună întemeiere istorico-literară, care face ca, și în această selecție din poezia lui George Coșbuc, să nu prevaleze gustul întâmplător al antologatorului. Poetul nu este contemporanul nostru, iar profilul colecției nu îndeamnă la opțiuni accentuat-personale. Editorul a realizat, prin urmare, o selecție canonică, în care a ținut seama de receptarea operei lui Coșbuc, pe fundalul evoluției poeziei românești din ultimele decenii. O evoluție care, în paranteză, a marcat – odată cu generația optzeci – despărțirea de tradiționalism. Viziunea critică proprie asupra operei poetului a trebuit, de aceea, pusă în acord cu exegeza și cu statutul receptării, care și el a suferit, în special în mediul școlar din ultimii ani, mutații ample. În raport cu acestea din urmă (mai exact, cu împuținarea textelor lui Coșbuc din manuale și cu transferul poetului către clasele tot mai mici), noua ediție Ruja are și un caracter critic restitutiv, căci combate cu argumente o prejudecată: aceea a „învechirii“ poeziei coșbuciene, care, vezi Doamne!, n-ar mai spune mare lucru elevilor din zilele noastre.
selecția cuprinde poezii din cele patru volume antume (Balade și idile, 1893; Fire de tort, 1896; Ziarul unui pierde-vară, 1902; Cântece de vitejie, 1904) și din periodice. Cu un accent pus, evident, pe primele două, care i-au adus lui Coșbuc consacrarea și au confirmat că, pe ruinele epigonismului posteminescian, s-a înfiripat – într-o fecundă concurență cu splendida experiență simbolistă inaugurată de Macedonski – și o școală a tradiționalismului spiritual. Ultimele două culegeri sunt inegale, Cântece de vitejie fiind chiar argumentul cel mai puternic în favoarea celor care susțin trecerea lui George Coșbuc printre autorii buni pentru clasele mici, acolo unde literatura nu este predată ca literatură, ci ca suport al educației morale și cultural-identitare. Poeziile selectate dintre cele lăsate de autor în paginile revistelor, în schimb, sunt surprinzătoare și ne oferă alte „portițe“ de acces spre atelierul său de creație.
O primă observație: citită fără o cunoaștere prealabilă a ansamblului operei coșbuciene, ediția de față legitimează și nu oferă un răspuns lămurit la întrebarea fundamentală, pusă de Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române, cu privire la existența conștiinței artistice. Chiar dacă sumarul ei a fost alcătuit pe baza criteriului valoric, iar editorul a dat credit judecăților principalelor instanțe de validare în ma terie de Coșbuc – G. Călinescu, Nicolae Manolescu, Vladimir Streinu, Du mitru Micu, Petru Poantă ș.a. –, în vo lum întâlnim aceeași distribuție „pes triță“ semnalată încă de Călinescu. Creații mari, remarcabile (Nu te-ai priceput, Nunta Zamfirei, Subțirica din vecini, Numai una, Moartea lui Fulger, Vara, Mama, Lupta vieții (Gazel), Noi vrem pământ!, Iarna pe uliță, Moartea lui Gelu, Nuntă în codru), alcătuind unul dintre cele mai originale universuri spi rituale din poezia noastră din secolul al XIX-lea, stau alături de glumițe versificate fără umor și de poezii ocazionale. Și unele, și altele, „îmbrăcate“ în acea haină prozodică desăvârșită, care constituie marca înregistrată a lui Coșbuc: probabil, unul dintre cei mai buni meșteșugari ai versului din istoria literaturii române. E firesc să ne întrebăm dacă poetul sesiza diferența de condiție dintre creațiile sale și dacă era conștient că un poet cult nu versifică orice, chiar dacă virtuozitatea i-o permite.
dincolo de această întrebare (care, repet, nu poate primi un răspuns plauzibil decât dacă parcurgem jurnalul de atelier al traducerii lui Dante, în care poetul ne dezvăluie procesul de creație), antologia O sută și una de poezii atestă, din fericire, viabilitatea estetică a creației coșbuciene. Poetica sa s-a datat, desigur, mai ales după ce optzeciștii au produs schimbarea de paradigmă care a anulat, de fapt, distincția modern/ tradițional. Însă atât substanța spirituală, cât și stilul poeziei lui George Coșbuc sunt vii, în spatele acestei poetici fatalmente datate. Gesticulația, dicțiunea, atât de particularul lirism obiectiv: toate acestea se împletesc într-o poezie care, în plus, începe să capete patina unei referențialități îndepărtate, din punct de vedere antropologic, și, în consecință, cumva exotice. Gingășia și, în același timp, robustețea eroticii – din poezii ca Subțirica din vecini sau Numai una – și metafizica luminoasă – din Vara ori Lupta vieții (Gazel) – merg mână în mână cu atât de neobișnuitul tablou „fotografic“ al unei etnografii românești, azi, dispărute – din Iarna pe uliță și Nuntă în codru, de exemplu. Poetul știe să fie și „profetic“, în versuri impecabile prozodic: bunăoară, în Noi vrem pământ!. Creație care, de altfel, nu are nimic în comun nici cu așa-zisele răscoale de la 1907, nici, în general, cu „împroprietărirea țăranilor“, ci este un imn aspru al relației identitare fundamentale ce se stabilește, în civilizațiile tradiționale, între om și locul pe care trăiește și muncește. (Tocmai originalul marxist care a fost Dobrogeanu-Gherea nu a observat că, în această poezie, George Coșbuc îi contrazice teoria din Neoiobăgia, conform căreia țăranul ar fi, chipurile, un proletar rural: poetul susține că, dimpotrivă, oricât de sărac ar fi țăranul, el are, spre deosebire de proletar, o identitate spirituală configurată tocmai de relația cu pământul…)
Spuneam, de asemenea, că textele lăsate în periodice nu consună, neapărat, cu materia volumelor și, astfel, ne deschid căi neașteptate de acces către universul coșbucian. În Anacreontică aflăm, de pildă, un Coșbuc nu doar livresc, ci de-a dreptul intertextual („Ca Gyges, sadicul despot,/ Eu nu-s setos după renume,/ Nimic nu-nvidiez pe lume/ Și-a fi gelos defel nu pot.“), iar în Gramatica și medicul poetul e… autoreferențial („În școală, eu, firește, voind să-l introduc/ În taină de gramatici, încep cu poezia:/ Iau versul Iliadei: «Să-mi cânți, muză, mânia,/ Căci ea pe mulți trimite la iad», apoi apuc/ Să-i spun ce-i prozodia.“). Dispersia tematică poate suscita, într-adevăr, întrebări privind conștiința artistică, însă, în același timp, clatină benefic imaginea falsă de „poet al țărănimii“, consacrată înainte de 1989.
Ediția realizată de Alexandru Ruja este nu numai o reamintire a poetului, la 155 de ani de la naștere, ci și o reconfirmare a valorii celui cu care a început, în penultimul deceniu al secolului al XIX-lea, aventura poeziei tradiționaliste la noi.