Ultima întâlnire cu Constantin Țoiu

Mai citește cineva azi cărțile lui Constantin Țoiu? Oricum cei care nu le citesc rău fac. Ratează șansa de a se delecta cu o proză rafinată, scrisă de un autor care avea, în plin regim comunist, un aer boieresc. Cu figura lui distinsă, cu eșarfele de mătase cu care își înfășura gâtul pe sub gulerele cămășilor, cu plăcerea de a povesti diverse întâmplări într-un stil ceremonios-ironic părea un personaj dinainte de război adus cu „mașina timpului“ în epoca lui Nicolae Ceaușescu. * Prima mea întâlnire cu el a avut loc în 1970, în redacția revistei „Luceafărul“, unde fusesem invitat la o discuție de redactorul-șef al revistei, Ștefan Bănulescu, la scurtă vreme după ce îmi încredințase – fără să mă fi cunoscut personal – o rubrică săptămânală de comentarii critice. Eram încă student și n-aveam haine prea simandicoase. La loc de cinste în garderoba mea se afla un sacou dintr-o stofă groasă, de un gri argintiu, importat din Cehoslovacia. Am îmbrăcat acel sacou, mi-am pieptănat atent părul lung și m-am dus la întâlnire. Ștefan Bănulescu m-a primit politicos, dar și cu o curiozitate pe care nu putea să și-o ascundă, dornic să înțeleagă ce fel de tânăr eram (îi fusesem recomandat, cu multă cădură, de profesorul meu, Nicolae Manolescu). În biroul lui s-a înființat după câteva minute și Constantin Țoiu (redactorul-șef adjunct al revistei), cu o pipă în mână. – De unde ești? m-a întrebat Ștefan Bănulescu. – Din Suceava. – Și sacoul ăsta frumos de unde îl ai? – De la… și am încercat să-mi amintesc numele magazinului de unde îl cumpărasem. Constantin Țoiu a intervenit imediat, cu aerul unui cunoscător: – E confecționat dintr-un postav care se face numai în Bucovina, la piuă. Uită-te și tu – i-a spus lui Ștefan Bănulescu – ce consistență are! Și imediat mi-a pipăit mâneca, invitându-l și pe Ștefan Bănulescu să o atingă. Am deschis gura să explic că nu-i adevărat, dar mi-am dat seama că îi stric plăcerea lui Constantin Țoiu de a apărea ca un expert în tehnica populară. Așa că am tăcut. Iar Ștefan Bănulescu, prinzându-mi și el între două degete mâneca, a dat din cap admirativ: – Așa e. Se vede că bucovinenii ăștia au stat multă vreme sub stăpânire austriacă! * M-a amuzat momentul, dar m-a și încărcat cu o impostură pe care am cărat-o cu mine ani la rând. În 1999 Constantin Țoiu m-a rugat să particip la lansarea unui nou roman al său, Barbarius (roman foarte bun, un adevărat eveniment), iar eu am acceptat cu plăcere. Lansarea a avut loc la Uniunea Scriitorilor, în Sala Oglinzilor, romanul fiind prezentat publicului de trei critici: Nicolae Manolescu, Gabriel Dimisianu și cu mine. Când am luat cuvântul m-am gândit că ar fi amuzant pentru public să povestesc întâmplarea cu sacoul și, totodată, să mă eliberez de vina de a fi tăcut, cu 29 de ani în urmă, în redacția revistei „Luceafărul“. Am evocat, deci, episodul și am făcut… mărturisiri complete. În mod curios (poate și din cauza vârstei relativ înaintate), politicosul Constantin Țoiu s-a enervat instantaneu și a început să țipe: – Să taci! Să taci! Vrei să mă compromiți în fața publicului?! Vrei să creadă lumea că nu mă pricep la stofe?! Doar după ce am tăcut și m-am așezat din nou pe scaun, spăsit, Constantin Țoiu a încetat să mai strige. Iar de atunci înainte parcă-parcă am început și eu să cred că sacoul era confecționat dintr-o stofă țărănească făcută în Bucovina, la piuă. * Ultima dată l-am văzut pe Constantin Țoiu la el acasă, într-un apartament dintr-un bloc dinaintea războiului, aflat în apropiere de intersecția dintre Bulevardul Elisabeta și Calea Victoriei. Mai avea puțin de trăit, iar iminența morții era sugerată nu doar de figura lui pământie sau tremurul mâinilor, ci mai ales de trista inutilitate a aglomerației de cărți și reviste din casă. Ascuns printre teancuri de hârtie tipărită, unele gata să se prăbușească, scriitorul zâmbea chinuit, străduindu-se să fie politicos, așa cum fusese o viață întreagă. Tot flagrant inutile erau medaliile, diplomele, suvenirurile din vacanțe, fotografiile înrămate, buchetele de flori veștejite. Îmi venea să plâng. Știam că n-am să-l mai văd pe Constantin Țoiu niciodată. La plecare, m-a condus ceremonios, abia târându-și picioarele, până la ușă și mi-a spus că ar vrea să-l mai vizitez. Sigur, i-am răspuns, am să mai vin.