Să învățăm limba și literatura română

Limba română, vorbită sau scrisă, se află de câtăva vreme într-un proces de degradare alarmant. Nu spun o noutate. O anchetă recentă a arătat că nici literatura nu stă mai bine: autori importanți sunt necunoscuți parlamentarilor de vârste și de orientări politice diferite. Ignorarea normelor lingvistice și incultura literară sunt transpartinice. Aproape că nu există categorie socio-profesională, dascăli de română inclusiv, care să vorbească românește corect. Lectura literară nu se mai numără demult printre preferințele elevilor și studenților, ale celor de la Litere, inclusiv. Cu ocazia unor dezbateri, când s-a ridicat problema limbii și a culturii literare și a fost lăsată acolo, vorba lui Mircea Crișan, toate acestea s-au pus pe tapet. Ce nu s-a pus a fost întrebarea „ce-i de făcut?“

Ei bine, ce-i de făcut?

Dat fiind că originea răului trebuie căutată în precaritatea școlii actuale, de la școală trebuie să pornim. Am avut în anii din urmă, exceptându-l pe cel de pandemie, numeroase întâlniri cu elevi și studenți. Școala a fost dintotdeauna casa mea, așa că n-am refuzat niciodată invitația de a mă întâlni cu tineri învățăcei. Cum nu mai eram la curent cu ce învață ei, după ce m-am pensionat, i-am întrebat de fiecare dată dacă au citit o anumită carte sau dacă au studiat un anumit autor. Răspunsurile m-au șocat adesea. Cum să nu faci la clasă în niciun an școlar pe Grigore Alexandrescu sau pe Ion Ghica? Și mai ales să nu mai ai ore de gramatică odată încheiat gimnaziul. Carență gravă, aceasta din urmă, pe care o știam de la concursurile de admitere la vechea Filologie: candidații de la Română aveau la scris trei materii: literatura, gramatica și vocabularul, și o limbă străină la alegere. Doar că ei nu mai studiaseră gramatica și vocabularul din clasa a opta. Noțiunile elementare de limbă le sudiaseră ultima oară cu mintea de la 14 ani. Nici astăzi lucrurile nu stau altfel: de aceea vorbitorii contemporani pocesc în fel și chip biata limbă națională. M-am săturat să culeg exemple, oricât de savuroase.

Soluția mea e simplă: ore de gramatică la toate liceele, nu doar la Filologice sau Pedagogice, ca în prezent. Și măcar o oră de gramatică în toate facultățile, nu doar la cele de profil uman, la Drept, la toate specialitățile de la Politehnică, la Medicină sau la Academia de Științe Economice. Pot înțelege la rigoare introducerea unor discipline care să-i avertizeze pe elevi în privința unor meserii importante de astăzi. Între ele, noțiuni de antreprenoriat sau de comunicare, conform unei propuneri recente. Dar ce fel de comunicare poate fi aceea din care gramatica este exclusă? Consecințele excluderii limbii din programe se observă în toate intervențiile de la televiziune, ca să nu mai vorbesc de rețelele de, vai, socializare: greșeli peste greșeli de exprimare, un vocabular sărac de lumea a treia.

În ce privește literatura, ea ar trebui considerată ca un bun național. Și tratată ca atare încă din școală. Am auzit de intenția Ministerului de a reduce numărul de ore de literatură din liceu. Nu știu în ce stadiu se află proiectul, poate o fi deja aplicat. Imensă eroare! Numărul de ore de literatură trebuie din contra crescut, în așa fel încât niciun scriitor clasic să nu fie încărcat în bagajul elevilor. Un loc se cuvine acordat scriitorilor contemporani, în sens larg. Spre deosebire de vaccinare, lectura literară trebuie să devină obligatorie. În zorii regimului comunist, când eram eu însumi licean, cu toate „omisiunile“ din motive ideologice, se citea mult și, aș zice, nu numai opere, ci și autori. Profesorul nostru de română din clasa a noua ne-a obligat la orele de recapitulare de la finalul anului să facem dovada lecturii integrale a unor autori. Nu lectura de fragmente de astăzi! Țin minte că am citit atunci nu doar Moara cu noroc a lui Slavici, nu doar romanul Mara, ci și piesele de teatru ale aceluiași. (Doar târziu, lucrând la Istoria critică, am mai avut prilejul să-l recitesc integral pe Slavici!) Sunt de părere că nu putem salva acest bun național care este literatura decât dacă printre orele de anatomie sau de rezistența materialelor de la facultățile de profil introducem ore de lectură literară, alături de cele de gramatică, despre care am vorbit. Asta n-ar încărca programa studenților (în fond, de ce urmează o Facultate, nu ca să învețe cât mai mult și mai multe?!), ci ar face din ei nu doar niște specialiști, ci și niște oameni de carte. Iată o expresie aproape uitată: oameni de carte. I-ar răpi oare ceva din farmecul profesional unui medic sau unui economist care ar ști că Enigma Otiliei e un roman al lui G. Călinescu?

Mi-o cere profesia: m-am referit până aici la limbă și la literatură. Dar un învățământ care să ne învețe mai mult decât rutina unei profesii trebuie să fie unul generos cultural. Nu te poți comporta ca un om complet, dacă nu știi să vorbești, să scrii și să fii (măcar!) informat în discipline cândva numite (atenție la cuvânt!) umanioare: latină, filosofie, logică, istoria artelor, istoria religiilor, retorică, sociologie ș.a. Să nu mi se invoce iarăși încărcarea agendei elevilor. E singurul mod de a le crea elevilor alte priorități decât acelea pe care jură în prezent. Prioritățile sunt esențiale încă din anii formării noastre. Ele ne pun la încercare capacitatea de a alege. Toată viața noastră adultă e rezultatul acestei opțiuni.

Să învățăm așadar limba și literatura română, să ne formăm copiii în spiritul umanioarelor: iată condiția care poate face din ei adulți capabili de dragoste de patrie și de valorile ei. Fără astfel de cunoștințe și deprinderi, nu le vom putea pretinde să arate respectul cuvenit pentru ceea ce înaintașii lor au creat cu trudă și devotament de-a lungul secolelor.