Ce explicație aveți pentru nivelul clasei politice actuale (cu excepțiile de rigoare)? Ea exprimă, în fond, opțiunile alegătorilor. Electoratul nu ar fi trebuit să fie mai matur și mai experimentat, de la un ciclu electoral la altul? Sau există o carență și în ce-i privește pe alegători, nu numai pe aleși? Dacă da, de unde provine ea și cum credeți că ar putea fi soluționată?
E o bună întrebare! Electoratul din toate țările se compune din trei categorii de cetățeni: cei care știu cu cine votează, cei care se află în embarras de choix, nehotărîții, și cei care nu votează. Aceste categorii nu sunt date o dată pentru totdeauna, ele variază de la un ciclu electoral la altul, în funcție de „trecerile“ dintr-o categorie în alta a votanților. Prima categorie este a electoratului captiv, cum l-au numit specialiștii. A doua, aș numi-o a cetățeanului turmentat („eu cu cine votez?“). A treia este a abstinenților. În democrații, numărul celor care nu merg la vot este de obicei relativ mare. În dictaturi, din contra. Electoratul captiv tinde în dictaturi spre 90% sau chiar mai mult, fraudele incluse. Categoria mijlocie, a cetățenilor turmentați, nu se întâlnește decât în democrații. Cum știi, Caragiale și Stere l-au ironizat pe acest din urmă elector, însă din puncte de vedere opuse. „Pleac-ai noștri, vin ai noștri“, spunea autorul Scrisorii pierdute, sugerând că toți politicienii sunt o apă și-un pământ. Trecut el însuși prin câteva formațiuni politice, Caragiale știa ce vorbește. Scepticismul lui politic izvora dintr-o experiență personală. Stere se referea la rotativa puterii, la faptul că partidele alternează periodic la putere. El vedea partea bună a democrației.
Din altă perspectivă, electoratul apare ca o masă amorfă, predispusă la manipulări, dar totodată previzibilă până la un anumit punct. Depinde în mare măsură de nivelul de educație al fiecărei societăți. Introducerea votului universal a fost, pe de o parte, unul din marile câștiguri ale democrațiilor de tip occidental, dar, pe de alta, un fel de păcat originar al modernității politice. Într-unul din ultimele sale discursuri parlamentare, imediat după Marele Război, Delavrancea îi avertiza pe aleși că, dacă, înainte, cetățenii îi votau pe aristocrați, din ideea că trecutul familiilor lor le garantează capacitatea de a guverna, și apoi pe plutocrați, fiindcă au dovedit că știu cum se îmbogățește o societate, în viitor, votul le va fi cerut de unii care nu vor avea niciun alt motiv de a o face decât acela de a se mai fi aflat la putere. Profeție teribilă! Trăim apogeul acestei culturi politice în care cele spuse de Caragiale și Stere merg foarte bine împreună, într-un veritabil cerc vicios, în care alegerile stau nu sub semnul meritocrației, ci sub acela al unei rotative, care-i aduce la putere pe aceiași, indiferent de culoare politică. Cetățeanul turmentat se duce la vot nu fiindcă ar „pofti“, ci la îndemnul lui Tipătescu, deși își dă seama că „pleac-ai noștri, vin ai noștri“.
Întorcându-ne la esența întrebării tale, dragă Daniel, nu sunt sigur de răspunsul meu, nefiind sociolog de meserie și destul de greu de cap când e vorba de a înțelege sistemele electorale. Mă hazardez totuși să ofer, dacă nu o explicație, măcar o ipoteză. Imediat după 1989, societatea românească căzuse pradă euforiei politice. Intelectuali de valoare candidau ca independenți pe o listă separată, sperând că vor obține voturile necesare ca să intre în parlament. Toată suflarea românească înființa formațiuni politice. Presa era pe cai mari, considerată ca a patra putere în stat. Foștii securiști se ascundeau în gaură de șarpe. Procesele liderilor comuniști se țineau lanț. (Nu știu dacă ai văzut un film documentar despre numeroase specii de animale din Africa subsahariană înfrățite într-o beție colosală în scurta perioadă din an când seceta face loc diluviului și natura înverzește și înflorește copleșitor. Așa arăta societatea românească la începutul anilor 1990.) A fost nevoie să intervină minerii în Capitală ca toată această stare euforică să înceteze. Ne-am trezit din beție într-o lume absolut necunoscută. Prima generație de politicieni n-avea nicio experiență. Au profitat politicieni comuniști de al doilea raft, care au înțeles un lucru complet ignorat de noii sosiți în viața politică, și anume că societatea, ea, nu se schimbase. Bazat pe această inerție, s-a înscăunat FSN la putere pentru ani buni. Un lucru e sigur: vechii comuniști deveniți noii lideri au avut nevoie de oarecare inteligență politică pentru a prelua efectiv puterea. Prima generație de oameni politici a trebuit să aibă anumite calități pentru a da impresia că lucrează în folosul democrației, a cărei originalitate, cum s-a spus, îi știrbea, dar nu-i anula virtuțile naturale. FSN devenit PDSR și apoi PSD s-a confruntat cu o dificultate pe care el însuși a creat-o și anume insuficiența reformelor și mentalitatea remanentă de tip comunist. Stânga, aflată mai mult decât trebuia la cârmă, a fost nevoită, pe măsură ce trecea timpul, să-și conserve electoratul inițial, flatându-i inerțiile și needucându-l. E vorba de acel electorat din prima decadă de post-comunism, care răspunsese spontan la chemarea FSN, dar care acum începea să se diferențieze și din care, măcar o parte, își cerea răsplata. Constituit, ca să dau un exemplu, din milioane de chiriași la stat pe care Iliescu îi tot dusese cu vorba că vor rămâne în casele revendicate de foștii proprietari și de urmașii lor, acest electorat nu întârzia să-și dea seama că FSN nu mai putea să-și țină promisiunea. Este cauza pentru care FSN s-a aflat în fața unei provocări diferite și anume aceea de a recâștiga un electorat care-i revenise pe cale așa zicând naturală în 1990.
Până aici, ipoteza mea pare corectă. Nu mai sunt însă convins că pot să explic de ce în anii 2000, când stânga a revenit la putere și când dificultățile de a menține activ un electorat îmbătrânit, nivelul intelectual al membrilor și al liderilor ei a scăzut alarmant. E adevărat că a scăzut nivelul întregii clase politice, pe fondul unei educații tot mai precare. Și asta, nu doar la noi, ci și în majoritatea țărilor lumii. Tot ce scoate astăzi în față PSD este lamentabil. Cei câțiva membri de valoare se pitesc ca iezii lui Creangă pe unde apucă de frica lupului care le e naș. Recrutarea unor noi membri pare să asculte de regula cantității, nicidecum de aceea a calității. Le-am schițat data trecută portretele câtorva din nemuritorii baroni care îngroapă PSD.
La întrebarea ta referitoare la maturizarea electoratului, îmi vine să răspund așa: partidele sunt cele care se maturizează sau, din contra, cad în infantilism, nicidecum electoratul, care rămâne veșnic tânăr.