Astăzi, 21 mai, se îm plinesc treizeci de ani de la asasinarea lui Ioan Petru Culianu la Chicago. E adevărat că timpul atenuează, încet-încet, durerea provocată de asemenea tragedii – măcar printre prieteni, dacă pentru familie nu se va stinge vreo dată – dar consternarea și revolta se șterg parcă mai greu.
Tot astăzi, 21 mai, revista italiană „Antarès“ lansează la Milano un număr special dedicat cărturarului român: Ioan Petru Culianu – Argonauta della Quarta Dimensione (Ioan Petru Culianu – Argonautul celei de a patra dimensiuni). Gânduri, studii, eseuri, corespondențe, analize, amintiri semnate de 32 de cercetători, filozofi, scriitori, istorici, universitari, prieteni și foști colegi. Sunt incluse și o serie de texte ale lui Culianu.
Reascult ultimul mesaj lăsat pe caseta telefonului, o casetă recuperată după ce a petrecut ceva timp cu anchetatorii FBI. Vocea domoală, cerându-mi să modific ceva în primul text al rubricii sale din „Meridian“, revista pe care mă pregăteam să o lansez, revine în această lume nebună de legat.
Plănuia să se reîntoarcă pentru câteva zile în România spre a-și revedea mama, sora și cumnatul. Cu două zile înainte de a fi ucis, mă suna să-mi spună că a renunțat la călătoria din luna iunie, căci amenințările cu moartea pe care le primea se întețiseră. Mă ruga să fiu eu cel care să explice familiei de ce nu-și putea onora promisiunea. N-am mai apucat.
Primul care mi-a pomenit de Néné a fost unul dintre prietenii săi cei mai apropiați, Dorin Liviu („Chubby“) Zaharia, fostul meu coleg de liceu, figură legendară nu doar în cartierul Popa Nan, unde se afla și liceul nostru, „Mihai Viteazul“. De fiecare dată când îmi vorbea despre lucruri care mi se păreau prea ciudate, Chubby îmi spunea: „Trebuie să-l cunoști neapărat pe Néné.“
Lui Néné i-am devenit prieten abia după ce am ajuns amândoi în America. Culianu al meu nu a fost cel al etapei sale românești în care era pasionat de Giordano Bruno, ci „americanul Culianu“, cum numește Moshe Idel ipostaza pe care o consideră o adevărată „renaștere intelectuală“ după dezamăgirile suferite în lumea universitar-culturală europeană.
El la Chicago, eu la Washington, am fost robii corespondenței și ai lungilor, interminabilelor convorbiri telefonice. Cele mai multe începeau seara și se prelungeau bine după miezul nopții. Am ratat o călătorie comună. De fiecare dată când plănuiam să ne vizităm, intervenea ceva. Eu mă enervam, Néné spunea cu blândețe: „Dorin, n-au intrat zilele în sac.“ 21 mai 1991 punea capăt acelei iluzii.
Într-una din nopți i-am povestit buclucul în care mă băgase Chubby recitând, la Clubul Arhitecturii (Club A), unde poposise Cenaclul Flacăra, poemul său Balada Cominternului. Chubby, care mă păcălise – „Fii liniștit, voi fi cuminte“ – avea să mă consoleze – „Hai, nu fi supărat. Asta i-ar fi plăcut foarte mult lui Néné. Păcat că nu l-ai întâlnit.“
În 1973, după o tentativă de sinucidere la Roma, Culianu îi scria lui Șerban Anghelescu: „Ce mai face Chubby? E singurul care n-a dat niciun semn şi nu-l înţeleg. S-a rupt de voi, considerând că nu mai are ce vă da? Pentru că, aşa cum ştii, el dădea totul într-un sacrificiu etern. Ultima oară când l-am văzut predica într-un bar – minunată incongruenţă! Dar se depărtase de înţelegerea omului obişnuit. Mi-e dor de el şi de toţi, dar el îmi lipseşte cu precădere – mi-a dat tărie vreme de doi ani. Dintre toţi, el singur se va pierde în lumină. Poate şi eu voi obţine liniştea pe care o râvnesc, dar nu merit lumina. El va dispărea liniştit, firesc, aşa cum a apărut – şi cred că nimeni n-o să-şi dea seama de absenţa lui, fiindcă nu-şi «cânta» prezenţa (…). Nu există nicio victorie, decât în afara istoriei, a iluziei şi a timpului. În taină, ca Chubby…“. (Apud Andrei Oișteanu)
Chubby se stingea în 1987.
Doi argonauți. Amândoi îndepărtați de înțelegerea omului obișnuit. Amândoi pierduți în lumină. Unul a plecat spre a patra dimensiune firesc. Celălalt – nu. Amândoi căutându-și liniștea. Vor fi găsit-o?