În principiu, puține cărți din domeniul umanist se dezactualizează la fel de repede ca o istorie literară. Nu doar din cauză că oricând pot apărea scrieri inedite ale autorilor, dar și pentru că nimic nu-i mai schimbător decât gustul public. Cu sau fără voia ei, o istorie a literaturii va reflecta operele literare cunoscute până într-un anumit moment istoric, precum și preferințele publicului din acel moment.
Se pare însă că lucrurile nu stau totdeauna așa: exemplu – cartea recent apărută a lui Mihai Vornicu intitulată Statui de hârtie. Studii și impresii asupra literaturii române (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018). Nu se mai știu astăzi multe date despre Mihai Vornicu, fost cercetător la Institutul „G. Călinescu“ al Academiei, după ce fusese un strălucit student la Literele bucureștene. Plecat cu o bursă în Franța, și-a construit acolo o „existență franceză“ la fel ca alți compatrioți ai noștri fixați în Orașul Lumină, pe care apoi nu l-au mai putut părăsi. Numai că, spre bătrânețe, fostul cercetător științific a strâns câteva studii de literatură română, pe care le pritocise, probabil, ani la rând și le-a publicat la noi în țară într-o masivă culegere. S-a stins din viață de curând la Paris, având cel puțin mulțumirea de a ne fi lăsat această ciudată carte.
Aluzia din titlu se cere neapărat evocată. Dacă Horațiu credea că versurile Odelor sale constituie un monumentum aere perennius („monument mai durabil decât bronzul“), atunci și alte scrieri pot echivala monumentele, bunăoară studiile despre statui și despre scriitori.
Cartea lui Mihai Vornicu pare un soi de istorie a literaturii române tratând – în ordine cronologică și selectiv – câțiva dintre marii noștri autori: se începe cu Neculce și se termină cu Marin Sorescu. Dar șirul de personalități ilustre nu e nici pe departe o istorie literară; cititorul află, cel mult, de ce autorul s-a oprit asupra cutărui scriitor și nu asupra altuia.
Pentru a da un exemplu de fantezia debordantă cu care a fost alcătuită culegerea, să spunem că ea începe cu un amplu capitol Neculce; după câteva studii atacând chestiuni de amănunt, urmează secțiunea Închinători ai Mnemosynei, un colorat tablou al memorialisticii din epoca pașoptistă; alte câteva studii specializate prefațează vasta secțiune Caragiale și fiul; în fine, de o analiză amănunțită beneficiază poezia argheziană. Iată deci patru nuclee extrem de laborios redactate, completate cu glose savante și subtile despre Creangă, Eminescu, Galaction și Sadoveanu.
În legătură cu autorii tratați aici de Vornicu, s-au scris în ultimele decenii biblioteci întregi de studii, biografii, monografii etc.: autorul nu pare a fi luat cunoștință de ele; se dispensează de ultimele noutăți în materie documentală și ne oferă – pe baza bibliografiei disponibile la 1970 – câteva încântătoare capitole, comentarii aproape estetice la textele alese.
Pasiunea lui Vornicu sunt familiile din care descind scriitorii. Îl pasionează istoria acestora, încrengăturile de rudenie, căsătoriile, divorțurile, despărțirile, copiii născuți în interiorul și în afara familiilor, adică o întreagă biologie literară. Plecând de aici, scriitorul e transformat într-un personaj de roman, iar istoricul nu face altceva decât să-i povestească familia și viața.
Exegetul atinge în treacăt bibliografia critică, rămânând în raza aprecierilor E. Lovinescu – G. Călinescu – Șerban Cioculescu. Îi trebuie doar un punct de plecare pentru imaginație, pentru istoria paralelă pe care o va scrie. Și iată că în locul unui tratat academic dobândim niște „impresii“ despre familia și viața lui Neculce, despre formidabila lume pașoptistă și de la jumătatea secolului al XIX-lea, despre destinul familiei Caragiale și despre multe alte subiecte.
E bine? E rău? E mai degrabă bine și pitoresc. Nimeni nu se va adresa acestei cărți pentru informație bibliografică și toți i se vor adresa pentru plăcerea lecturii. Îl suspectez pe Mihai Vornicu că a comis și proză de ficțiune, din moment ce despre Ion Creangă scrie așa: „Scrisul lui Creangă trebuie degustat domol și îndelung, cu papile exersate, ca vinul de mare clasă care a condensat în aroma lui toate esențele pământului și ale soarelui. Tot astfel el își trage forța din acest sol moldav vălurit, cu unghiurile rotunjite și umbrit de păduri, unde oamenii cultivă sonurile dulci, făcute din tăceri și ecouri“ (p.118).
E pentru noi o mare șansă că aceste „statui de hârtie“ sculptate de Mihai Vornicu nu s-au rătăcit, nu s-au distrus și le putem acum aprecia în deplinătatea formei lor și în varianta dorită de autor.