Deși Matei Vișniec aparține biologic generației optzeciste (n. 1956). Deși a fost membru al Cenaclului de Luni și a citit cu ocazia ultimei reuniuni în iunie 1983 vestitul său poem Corabia, provocînd prin asta chiar desființarea Cenaclului (Nicolae Manolescu, în Istoria critică, explicitează împrejurarea), Vișniec este mai degrabă periferic, dacă nu exterior „poeticii“ optzeciste. Nimic din aerul ei de frondă, cosmopolit cu ostentație, ceva de poezie beat și aplecare cam exclusivă spre lirica anglofonă, nimic din acestea nu întîlnim în cele trei cărți de poezie publicate de Matei Vișniec înainte de 1987, anul fugii lui în Franța: La noapte va ninge, 1980, Orașul cu un singur locuitor, 1982, Înțeleptul la ora de ceai, 1984. Consacrarea lui ca dramaturg veritabil deopotrivă în franceză și română nu trebuie să mire pe nimeni. Poemele lui în română sînt niște piese de teatru în miez, in nuce. Nicolae Manolescu le numește, în Istoria critică, „fabule fără morală“. Matei Vișniec își numește el însuși una dintre cele mai bune piese de teatru, Omul cu o singură aripă, „o piesă poem“. Dialog sau monolog, poemele lui Vișniec sînt cuceritoare prin simplitatea lor, prin naturalețe, umor, unul metafizic, ca să folosim un oximoron, altfel spus ca în Marin Sorescu, mai puțin efectele spumoase de limbaj ale acestuia, și mai mult dramatice prin miza lor, în fond tensionată. Iată un poem politic, și nu numai:
Campanie electorală
Domnule senator
grupul nostru de ziariști
ține să vă felicite călduros
pentru succesul pe care l-ați avut
în campania electorală
și vă roagă să-i acordați
cîteva minute
mai întîi ne-ar interesa să știm
ce este materia
și cîte forme de existență are
apoi am dori să cunoaștem
care este raportul dintre spirit și corp
și dacă infinitul
poate fi întîlnit în natură
iar la sfîrșit dacă puteți
spuneți-ne cîteva cuvinte
despre frunza de vișin.
După Eugene Ionesco, Matei Vișniec pare să devină o nouă poveste de succes a unui scriitor român în dramaturgia de limbă franceză – rampa franceză reconfirmîndu-și puterea de seducție pe scenele nu doar franceze, ci și nord și sud-americane, germane, engleze, în țările nordice, japoneze, rusești, maghiare, poloneze. Bineînțeles, e greu să găsești un teatru profesionist românesc să nu fi jucat măcar un Matei Vișniec. Într-un cuvînt înainte la Mansardă la Paris cu vedere spre moarte, Vișniec mărturisește că își scrie în franceză piesele, apoi le „transferă“ în limba română. Le recreează. Face „naveta între cele două limbi“. Acest lucru îl împinge la o competiție inevitabilă între ele. Astfel franceza i se pare „carteziană și precisă“, în schimb româna „vulcanică și alunecoasă“. Tot aici el vorbește despre „profesia de dramaturg“. Una, se știe, din ce în ce mai ingrată, subminată de ego-ul tot mai vizibil al regizorilor care folosesc textul literar, nu o dată, doar ca un pretext în exercițiul propriei viziuni. Alteori ca pe un cîmp de luptă, de masacru al scrierii, dîndu-i o altă direcție, semnificație. E bine? E rău? Nu știu. Uneori acest lucru, e drept, duce la spectacole de viziune regizorală autentică. Ce rămîne din opera literară de la care s-a pornit, aproape nu mai contează. Copilul abia născut – textul dramatic – e luat în adopțiune de tutorele lui, noul său părinte adoptiv, regizorul. Iată de ce Matei Vișniec spune oarecum patetic că „profesia de dramaturg este nenorocită.“ Dramaturgul „cerșește încarnarea“, pe un „lanț“, pe un traseu lung: „regizorul, actorul, scenograful“. Ultima verigă este „publicul“. Matei Vișniec este un dramaturg ferit de păcatul vanității scriitoricești. El lasă o libertate cît mai mare celorlalți „coautori ai misterului teatral“ – mai ales regizorului și actorului. Totuși, el se consideră „un autor de modă veche“. De ce? Fiindcă mai crede în „puterea cuvîntului“, în „mesajul emanat din emoția estetică a unei povești.“ Esența literară a lui Matei Vișniec este clar poetică. Asta nu-i relativizează deloc valoarea lui de dramaturg. Dimpotrivă, o fortifică. Într-un mediu teatral, nu doar românesc, în care suportul literar (piesa de teatru) este tot mai relativizat, ignorat sau, de ce nu, sfidat, Matei Vișniec restituie ceva din prestigiul literar al operei dramatice de altădată.