La scurgerea a șase decenii de la dispariția sa, imaginea lui Lucian Blaga îmi revine stăruitor în amintire. Nu așa cum se întîmplă după atîta timp, ca o amintire a alteia, ci cu senzația unui segment de prezent inepuizabil, înscris în amintirea primară. Am avut enorma șansă de a-l cunoaște pe Blaga în ianuarie 1955. Cu foarte puține zile înainte, fusesem eliminat din Școala de Literatură, după numai un trimestru urmat acolo, printr-o „ședință de demascare“ după tot tipicul epocii, fixată, precum o găselniță ideologică, chiar în seara Ajunului de Crăciun. Expulzat în chip sonor drept un „element negativ“, un „dușman al poporului“, în atmosfera unei liturghii negre. Motivele? Le-am mai arătat și îmi cer scuze cititorilor că le repet: vizitele făcute lui Arghezi, la Mărțișor, și fostei soții a lui E. Lovinescu, d-na Ecaterina Bălăcioiu, la sediul de odinioară al Cenaclului Sburătorul. Fapte odioase în ochii oamenilor regimului care înțesau „fabrica de poeți“. Dintr-un lăcaș al literaturii, am fost izgonit blasfemic în numele literaturii, așa ar veni, nu? În sălile de curs, ca și în internatul școlii (muzeul de odinioară Toma Stelian, de pe Șoseaua Kiseleff, azi sediul PSD), supravegherea securistă se desfășura nonstop. Directorul adjunct al instituției nu era altcineva decît Traian Iancu, viitorul „tata Iancu“, bonomul îndelungat diriguitor al Fondului Literar, care ni se prezenta uneori în splendoarea uniformei sale de ofițer Secu. M-am văzut pîrît de cîțiva colegi plini de zel, mai cu seamă de către unul dintre ei, pe această cale atît de utilă pentru parvenire. Singurul care mi-a întins o mînă prietenească în acel ceas greu a fost un vecin de dormitor, pe numele său Nicolae Labiș, care, la despărțire, mi-a făcut un dar: un volum din Opera dramatică a lui Lucian Blaga. Nu fără dificultăți (am avut noroc de sprijinul unei mătuși influente) am izbutit să mă transfer la Universitatea clujeană. Și ce credeți că am făcut acolo? Fără întîrziere l-am căutat pe Blaga. Sfidînd astfel extrem de posibila repetare a defecțiunii bucureștene, l-am căutat pe autorul Spațiului mioritic de a cărui poezie eram impregnat încă din liceu. Nu-mi păsa de ce s-ar mai putea întîmpla. Într-o dimineață mornă de iarnă, am cutezat a intra în clădirea Bibliotecii universitare, unde aflasem că lucrează Blaga, și m-am postat în așteptare, la etajul unde își avea biroul. Nu voi uita niciodată tulburarea fericitoare ce m-a cuprins cînd l-am zărit urcînd cu lentoare scările, de parcă o statuie ar fi început a umbla. Blaga m-a invitat într-o încăpere care s-a făcut dintr-odată luminoasă (lumina venea neîndoielnic din ființa sa), ascultîndu-mă benevolent, punîn- du-mi cîteva întrebări, invitîndu-mă în cele din urmă să-l mai caut. Mă simțeam într-al nouălea cer. Evident că am revenit peste puțin timp, cu cîteva poezii la care mă nevoiam pe atunci. A început astfel o relație care a durat pe întreg parcursul studenției mele clujene. S-a întîmplat ca marelui poet-filosof să-i placă versurile pe care i le-am înfățișat. Copilandrul de 18 ani putea încerca oare o satisfacție mai mare? A fost o clipă crucială a existenței mele, cea care mi-a dat simțămîntul de a fi primit un atestat mai important decît diploma de absolvire a facultății…
Întîlnirile cu Blaga aveau loc cam de două-trei ori pe lună, la Bibliotecă. Uneori ne vedeam pe stradă, poetul poftindu-mă la cîte o preumblare prin „centru“ ori să-l însoțesc pînă la locuința sa de pe strada Martinuzzi, către marginea urbei. Într-o după-amiază cu ploaie abundentă, cînd l-am condus pînă acasă, s-a pronunțat în chip de scuză: „Te-am adus pînă aici ca să vezi că poezia poate crește și din noroi“. Tradiționalul său bun simț protocolar l-a făcut să-mi ceară permisiunea pentru a mă tutui, iar cînd îl salutam, ridica ceremonios pălăria. Vorbeam „de toate“. Simt nevoia de-a corecta imaginea curentă a lui Blaga, cea de taciturn. „Lucian Blaga e mut ca o lebădă“? Mult mai curînd un alint de sine, similar cu orbirea lui Borges. Cu mine n-a fost defel așa. Se dovedea mai mereu cursiv în rostire și chiar iubitor al vorbei de duh. Presupun, cred că nu fără temei, că legenda „omului tăcerii“ provine din partea unor foști studenți ai săi, față de care, în pofida amabilității ce-l caracteriza și a prețuirii pe care le-o purta, nu putea a nu nutri și rezerve. Îi am în vedere în speță pe „cerchiști“, care nu doar că formulaseră, prin pana unuia dintre ei, observații critice la concepția filosofică blagiană, dar găsiseră de cuviință a adresa scrisoarea întemeietoare a grupării lor nu lui Blaga, ci lui E. Lovinescu. Tinere personalități care vădeau, în ciuda respectului față de marele lor dascăl, o explicabilă tendință de emancipare… Deloc reținut în momentele petrecute împreună, lui Blaga îi făcea plăcere să-și amintească felurite întîmplări din viața sa, neomițînd tinerețea, perioadele petrecute peste hotare, relațiile cu „oamenii mari“ ai epocii, de la Vlahuță, întîlnit aproape de moartea acestuia („era un om clădit în întregime pe etic“), pînă la Iorga („vanitos, intratabil“), Arghezi (vă va surprinde poate: „cel mai mare artist al verbului românesc“), Adrian Maniu („în poezie le cam nimerește“), V. Voiculescu („un poet religios de seamă“), E. Lovinescu („un critic interesant, dar oarecum limitat prin estetic, fără un fundament filosofic solid“), Camil Petrescu („un Mitică la pătrat“) etc. Îmi relata cu o vădită satisfacție și convorbirile ce le avusese cu regele Carol al II-lea, care-l stima. Un moment amuzant. Am făcut imprudența de a-i mărturisi ilustrului meu interlocutor că, pentru a putea adormi mai lesne, citesc Spațiul mioritic. Stupefacția sa de o clipă m-a obligat să adaug îndată: adorm cu ochii pe perfecțiune. A urmat un surîs absolutoriu… Chestiunile politice Blaga nu le aborda fățiș. Însă, mai adesea pe stradă, îi scăpau mărturii în măsură a-i trăda apăsătoarea stare de spirit indusă de situația anilor ‘50. „Ascult știrile de la radio Londra, pînă adorm pe ele“. „Ce-a vrut să spună Călinescu la sfîrșitul articolului său din „Contemporanul“, după vizita făcută la Lancrăm: «Dar toate porțile erau închise»? Nu cumva era «închisă» și vorba sa?“. Și mai explicit: „Lucrurile se vor schimba, fără îndoială, în țară. Dar s-ar putea ca această schimbare să treacă peste viețile noastre“. Întrebîndu-l dacă are o poezie proprie preferată, mi-a răspuns prompt: Cîinele din Pompei, explicînd: „Se potrivește la vremuri“. Aparent calm, cu o alură majestuoasă a mișcărilor staturii sale înalte ce-mi evocau, repet, o figură statuară însuflețită, Blaga avea aerul a nu lua prea mult în seamă urgia comunistă. Sta cu privirile ațintite spre viitor. Într-un fel special, dădea dovadă de realism. Am aflat astfel că scria proză autobiografică („cititorii mei vor afla ceea ce nu le pot spune în prezent“) și că-și pune în ordine o serie de texte disparate, în vederea publicării lor în volum: „Aș dori ca Dorli să se ocupe cîndva de editarea operei mele. S-ar putea să fie principala ei ocupație“. Relegat moralmente, scos din viața literară, universitară și academică, ofensat, părea a pluti peste mizeriile contemporaneității, cu stoicismul unui spirit apt a-și regla propria existență. Îi resorbea inevitabila durere cu o exemplară tărie.
Și acum o latură cu deosebire emoționantă a relației pe care am avut-o cu Blaga: atenția caldă, aș zice parentală pe care înțelegea a o acorda neînsemnatului tînăr ce eram în preajma sa. Mă asculta cu atenție cînd îmi luam curajul (Doamne, cum?) a-i vorbi despre frămîntările mele cele mai intime, de la dificultățile scrisului la cele de adaptare la lume sau de ordin sentimental. Nimic din ce era uman nu rămînea nespus între noi, ca-ntr-un confesional, așa încît în tot ce mi se părea înnegurat, decepționant, blocat apărea raza unei înțelegeri expiatoare. Simțeam difuz că există puncte de reper în marasmul ce ne înconjura, că suntem în măsură a năzui la o perspectivă răscumpărătoare, oricît de îndepărtată. Exista o salvare, părea a sugera mereu glasul molcom, cu timbrul ușor subțiat, al lui Blaga, indiferent despre ce ar fi vorbit. Și n-au lipsit nici intervențiile în fapt. Cînd, la un moment dat, am ajuns amenințat cu serviciul militar pentru care nu mă socoteam tocmai potrivit, autorul Poemelor luminii a ținut să-mi dea sfaturi utile. Într-o zi m-am pomenit exmatriculat și din Facultatea de la Cluj, pentru cîteva absențe la orele (indigeste) de marxism-leninism. Cu care prilej Blaga a făcut un gest de mare omenie: o vizită la Universitate pentru a-l întîlni pe temutul de atunci, de către studenți, decan al meu, Iosif Pervain, pe care l-a înduplecat să anuleze aspra măsură. Astfel mi-a salvat situația. Și cum aș putea uita comportarea lui Blaga cînd am terminat facultatea? Doream cu ardoare să rămîn în Cluj. Importantul burg imperial, aureolat de romantismul vîrstei, reprezenta pentru mine un vis… În anul penultim primisem un premiu întîi pe țară (iată că mă laud: singurul premiu din 1957 de acest rang de care beneficiase Clujul studențesc) și eram singurul din anul meu de studii care începuse a publica într-o revistă literară, „Steaua“ – asta însemna ceva pe atunci –, dar nici profesorii mei, nici „steliștii“ nu mi-au dat nici o atenție. Blaga s-a dovedit unica persoană care s-a lansat într-un șir de demersuri pentru a mă sprijini. A contactat în acest scop cîțiva universitari (e drept, de la alte facultăți decît Filologia, unde am impresia că nu se bucura de o mare simpatie…) și m-a recomandat, în două călduroase scrisori, lui Tudor Vianu și lui Alexandru Jebeleanu (redactorul-șef al revistei timișorene „Scrisul bănățean“). Ambele scrisori au fost între timp publicate. Explicabil însă, în condițiile dure în care ne aflam, totul a fost în zadar. Imaginea insului egocentric, rece, insensibil la nevoile aproapelui se cuvine așadar corijată. Blaga mi-a dovedit cu prisosință că nu e nici taciturnul de vocație, nici egolatrul impasibil, sugerat de unele voci…
care erau raporturile lui Blaga cu mediul literar al „de ce niului prolet cultist“? Atitudinea in famă a lui Beniuc, care a găsit cu cale a-l carica turiza pe marele predecesor ostracizat, fără drept de replică, în paginile unui roman, se cunoaște. Relațiile din proximitate, cu literații din jurul revistei „Steaua“, cred însă că încă nu au fost suficient lămurite. Departe de-a fi fost idilice, așa cum s-a străduit a le prezenta poetul Aurel Rău, adjunctul lui A.E. Baconsky la conducerea periodicului și succesorul acestuia din 1958, ele conțin o doză de rea-voință din partea mai tinerilor autori, exponenți, fie și cu o anume tendință lăudabilă de sustragere de sub tutela ideologică, ai canonului oficial. Altminteri spus, s-a produs o stare… concurențială între scriitorul pus pe linie moartă și reprezentanții, orice s-ar zice, ai „literaturii noi“. Incidentul oribil, menționat de I. D. Sîrbu, cînd Baconsky, aflat pe valul „realismului socialist“, l-a sfidat pe stradă pe Blaga printr-un gest obscen, e multgrăitor. Nu o dată ambițiosul bard al Fluxului memoriei mi-a spus că „poezia nouă“ se cuvine a se debarasa de fantasmele metafizicii și că în nici un caz nu se va mai putea scrie vreodată despre îngeri. Aluziile inamicale la Blaga erau vădite în convorbirile pe care le aveam uneori, la redacție, cu Baconsky. Răspîndindu-se vestea întîlnirilor mele cu poetul pus la index, împrejurarea nu putea decît a-i indispune pe „steliști“. Aprecierile favorabile din partea lui Blaga, departe de-a mă avantaja, au ajuns a însemna pentru mine un handicap. „Steaua“ n-a întîrziat a publica o notă veninoasă, în 1956 sau 1957 (oare a luat-o în atenție pînă acum vreo cercetare?), în care sunt vizați atît Blaga, cît și, foarte probabil, subsemnatul, cel dintîi avînd postura unui maestru îmbătrînit „depășit“, care se înconjoară de tineri fără nici o valoare, cărora le acordă un credit exorbitant, din teama de-a nu rămîne cu desăvîrșire uitat. Cum să înțelegem acest text apărut sub pseudonim? Iar cînd a văzut lumina tiparului cartea lui Blaga, Tălmăciri din lirica universală, ce s-a întîmplat? Unul dintre redactorii „Stelei“, poetul Aurel Gurghianu, mi-a cerut să-i fac o recenzie (nota bene: o simplă recenzie, iar nu o cronică), completînd cu un surîs ironic: „Dacă tot ești prieten cu Blaga…!“. Numai că, în comentariul meu, fără a mi se cere consimțămîntul, s-au ivit cuvinte mustrătoare la adresa lui Blaga. I-am explicat acestuia isprava „steliștilor“. A zîmbit ironic la rîndu-i, declarînd că nu se miră prea mult: „Ce vrei, Baconsky și alții ca el sunt obișnuiți cu un anume standard de viață, nu pot risca nimic!“. Să precizez că, în acei ani de trai foarte sărăcăcios, o mînă de scriitori obedienți dobîndeau venituri consistente, alcătuind, conform exemplului sovietic, o categorie privilegiată. A.E. Baconsky, ca și Petru Dumitriu (modelul bucureștean al poetului clujean, cu care emula acesta, inclusiv sub raport vestimentar), își îngăduiau, în virtutea lor, a cumpăra mobile scumpe și picturi de valoare de la „foștii“ scăpătați…
un episod aparte al vieții lui Blaga, în etapa sa crepusculară: conferința intitulată Întîlniri cu Goethe, pe care a ținut-o în primăvara anului 1957, într-o sală de festivități a Bibliotecii universitare. Afișele, puține și de format modest, care o vesteau pe zidurile Clujului, au provocat senzație. După ani destui de tăcere impusă, în care fusese arătat cu degetul de propagandiștii partidului unic ca exponent al putrefactei culturi burghezo-moșierești, iată că i se dădea cuvîntul marelui interzis. Era un eveniment. Sala s-a dovedit total neîncăpătoare. Veniseră multe sute de oameni de toate vîrstele, mai ales tineri care ajunseseră să stea și afară, pe culoare și pe scări. Luîndu-mi precauția de a sosi cu o oră înainte de cea anunțată, mă așezasem, nu fără o copilărească bucurie, în primul rînd de scaune. În curînd mi s-au alăturat pe același rînd cîțiva universitari, între care profesorul meu, Mircea Zaciu, surprins pesemne de-a mă găsi în acel loc, aruncîndu-mi o privire oblică, circumspectă. Îndată după apariția lui Blaga, care s-a urcat la pupitru, a intrat o altă figură fabuloasă a Clujului, Ion Agârbiceanu. Hirsut, corpolent, cu ceva noduros în făptura-i popesc-patriarhală, a fost poftit alături de vorbitor. Cu toate că presiunea crescîndă a celor ce n-au mai încăput în sală a determinat pe cineva dintre organizatori să anunțe că Blaga își va repeta expunerea la altă dată, bineînțeles că acest lucru nu s-a mai întîmplat. Entuziasmul pe care l-a produs ieșirea sa în public constituia un semnal suficient pentru autorități pentru a-l pune din nou între parantezele ideologice în care a rămas pînă la moarte.
Ultima mea întîlnire cu Blaga s-a petrecut în vara anului 1959, la locuința acestuia. Era o zi cu un cer înalt, de un albastru senzual și totodată cu o nuanță rece, septentrională. Un cer evocînd cumva viziunea blagiană a verilor transilvane, de-o ardere domoală, cum un cadru al unei iubiri nelumești. Un simbol. Blaga mi-a vorbit apăsat despre faptul că se pensionase de curînd și că grija sa de căpetenie era atunci să-și organizeze „viața de pensionar“. La rîndu-mi i-am împărtășit dezamăgirea dureroasă de-a nu fi căpătat un serviciu, la un an după isprăvirea studiilor. În plus, imposibilitatea de-a mai apărea în publicistică, după ce devenisem obiectul unor alte „demascări“, semnate de nume grele ale criticii oficializate precum Ov. S. Crohmălniceanu, Silvian Iosifescu, Georgeta Horodincă. Autori care mă indicau nu altfel decît ca pe un poet mistic, de soi burghez, exponent al unei „critici de salon“. Așadar o primejdie. Ceva aidoma unuia suferind de-o boală contagioasă, care trebuie izolat… Descumpănit, nu știam ce-ar mai fi de făcut. Atunci Blaga, reluînd cuvintele spre a mi se întipări în memorie, mi-a dat ultimul său îndemn, cu iz mioritic, cît să-mi ajungă pe viață: „Înțarcă-te, Grigurcule!“. Chiar așa: „Înțarcă-te, Grigurcule!“. Premonitor, cu privirile dense, trecînd dincolo de lucruri… Nimic din înfățișarea și din tonul poetului din fața mea nu trăda boala fatală ce avea să se manifeste peste cîteva luni. Îl priveam, îl ascultam cu aceeași evlavie ca la cea dintîi dintre întîlnirile noastre. Era ființa providențială a tinereții mele. Era cel mai de seamă creator pe care mi-a fost dat a-l cunoaște vreodată, în carne și oase. Un Goethe al românilor cum, cu justificare, a fost numit.