În prima jumătate a secolului XIX, un text ca cel care urmează se numea fiziologie. Un fel de portret generic, cu alte cuvinte. Mitocanul român de acum două veacuri continuă să fie un subiect de actualitate, care merită din plin o fiziologie. Trăsăturile caracteristice ale mitocanului sunt date chiar de bogata sinonimie a cuvântului.
Înainte de toate, mitocanul este un individ prost-crescut. Altădată se vorbea de cei șapte ani de acasă. Odată cu grădinița evoluată din zilele noastre și cu clasa pregătitoare, ne rămân doar trei sau patru ani de pedagogie strict familială. Ea ar trebui să constea în educarea de către părinți a câtorva deprinderi absolut necesare dezvoltării firești a copilului. La nivelul lui de înțelegere, desigur. Copilul trebuie învățat să nu mintă, să-și respecte părinții și, în general, pe adulți, să urmeze anumite reguli de igienă. „Nu vorbi cu necunoscuți“, i se recomandă adesea copilului. „Dă bună ziua!“ sau „Răspunde la bună ziua!“. Și așa mai departe. Partea proastă este că aproximativ 15% dintre copiii din România actuală sunt crescuți de bunici, părinții fiind plecați la slujbă de dimineața până seara sau în străinătate cu lunile. Bunicii sunt de obicei nu numai prea îngăduitori, dar și prea puțin capabili să înțeleagă exigențele tinerilor. O uriașă prăpastie se cască astăzi între generații. Fapt cunoscut tuturor pedagogilor, dar nu neapărat tuturor părinților și, cu atât mai puțin, bunicilor. Așadar, pe cei șapte ani de acasă nu se mai poate conta. Proasta creștere devine o trăsătură caracteristică multora din cetățenii țării. Mitocănia nu mai e apanajul unei singure categorii, e o trăsătură cvasi universală: oameni simpli, țărani sau orășeni, intelectuali, politicieni. Deosebirea constă în faptul că nu toți mitocanii au posibilitatea să-și expună public mitocănia. Există așadar mitocani între ei și mitocani pentru toți.
Mitocanul de la baza societății, cel fără pretenții, aș zice, se vede în comportamentul lui în familie sau în societate: râgâie satisfăcut după ce mănâncă, se scobește în nas, vorbește tare, bate cu pumnul în masă ca să-și impresioneze nevasta și copiii. La feminin, mitocanul e țața tradițională, mahalagioaica, cața din piață sau de la televiziune. Mitocanul intelectual e semidoctul clasic, categoric în opinii, sigur că știe chiar și ce nu știe, inapt pentru dialog, iliberal în convingeri, crezându-se patriot fiindcă se bate cu pumnul în piept, uzând de simbolurile naționale ca de bunuri proprii, ahtiat după funcții și bani, petrecându-și vacanțele în locuri exotice.
Mitocanul român e în general iubitor de vorbe goale. Faptele nu sunt domeniul lui de preferință. Adoră să țină discursuri la televiziune, chiar dacă nu are nimic de spus sau chiar dacă ceea ce spune este perfect idiot. Cel mai rău nu stă atât cu retorica, cât cu gramatica și cu ortografia (când își pune pe blog inepțiile). Până și în aceste condiții, în care discursul e totul, iubirea de patrie a mitocanului nu cuprinde și limba națională. Ideologic mercenar, n-are nicio treabă cu ideologicul. Carența ideilor e la fel de mare precum carența verbală. Singurul lucru care îi reușește din când în când este să înjure și să insulte. Dar fără brumă de talent, trivial, murdar, josnic. Mitocanul e peste toate un mincinos, fără noblețea unui mitoman adevărat, acesta putând fi un artist. Mitocanul este un caz ilustrativ pentru patologia societății noastre actuale.
Am și eu obsesia mea, pe care o știți de ceva vreme: la originea a tot și a toate, mitocănia inclusiv, este proasta creștere, din cauza școlii precare și a unei pedagogii familiale insuficiente. Ehei, unde sunt cei șapte ani de acasă? Dar primii patru de la primară? De toți, pare a se fi ales praful și pulberea.
Mitocanul român pare să fie etern și fascinant.
P.S. Ce să mai spui când vezi medici reputați (Monica Pop, Tudor Ciuhodaru) făcând la televiziune opoziție insidioasă vaccinării, încurajați pe față de România TV, canalul vedetelor și cocotelor? Și asta, într-un moment în care sute de confrați ai lor se oferă voluntari la maratoanele din numeroase orașe, sacrificându-și zile și nopți pentru a grăbi procesul de imunizare a populației, ca unică șansă de a reveni la o viață normală. Și într-un moment în care rezultatele se văd cu ochiul liber.