Din propunerile de funcții pe care le-ați primit de-a lungul anilor (și pe care le-ați refuzat) se poate observa că partide și personalități publice de prim rang, de afilieri ideologice complet diferite, v-au prețuit în aceeași măsură. Cum explicați, retrospectiv, că ați avut raporturi bune (ori barem de respect reciproc) și cu Ion Iliescu, Oliviu Gherman, Adrian Năstase, dar și cu Traian Băsescu, Emil Boc, Victor Ponta, Klaus Iohannis, Ludovic Orban ș.a.? Adică și cu stânga post-comunistă, și cu dreapta liberală ori populară? Ideologia nu a cântărit prea mult în aceste relații?
Am mai vorbit parcă despre prieteniile din politică. Ca și despre faptul că nu m-am considerat niciodată un om politic. Așa că, vorba cunoscută a lui Maiorescu nu mi se aplică. Răspuns, prin urmare, evident. Pot adăuga două lucruri. Primul este că raporturile dintre oameni țin, în bună măsură, de firea fiecăruia. În ce mă privește, am o fire neconflictuală. Nu neapărat conciliantă, căci nu renunț ușor la opiniile mele, cât una care preferă să lase de la sine, în loc să pună gaz peste foc. Al doilea lucru este că, iată o veche convingere a mea, ideologiile sunt cu atât mai valoroase cu cât sunt capabile să-i unească pe oameni, nu să-i divizeze. Indiferent de faptul că reușim să-i aducem pe alții la ideile noastre sau că noi suntem cei care cedează ideilor altora. Îmi poți obiecta, dragul meu, că progresul se realizează, de obicei, prin conflict, nu prin compromis. În filosofie, cu siguranță, nu însă în politică. Radicalismul politic e una din bolile lumii noastre. Toate societățile cunosc fenomenul cu pricina și sunt sfâșiate din cauza lui.
Dacă te uiți cu atenție pe lista de nume alcătuită de tine însuți (și care poate fi completată), vei observa că politicienii pe care i-am respectat sau de respectul cărora m-am bucurat sunt oameni ca lumea, veritabile personalități. Ideologic și politic, nu ne-am aflat totdeauna pe aceeași lungime de undă. Îi poți considera, dacă vrei, ca aparținând fie „stângii post-comuniste“, fie libe ralismului sau chiar populismului, important este ca ideologia unuia sau altuia să fie asumată, nu jucată. N-am avut niciodată raporturi (decât, știu eu, întâmplător, prin forța lucrurilor în viața politică) cu mercenari. Respectul reciproc nu se referă doar la comportament, ci și la onestitatea în idei. Presupune, firește, inteligență. Am avut prieteni buni care erau sau fuseseră comuniști. Paul Georgescu, de pildă, un om de o inteligență sclipitoare, ca să nu mai vorbesc de scriitor. Dar George Ivașcu, pe care l-am numit odată omul providențial al biografiei mele? Comunist în tinerețe, om de stânga toată viața. De stânga a fost unul din prietenii mei cei mai buni, Z. Ornea. De stânga este Radu Cosașu, deși el însuși își zice apolitic de centru. N-am avut, ce e drept, niciun prieten extremist, nici de stânga, nici de dreapta. Și asta, fiindcă n-am găsit niciodată o punte între ei și mine. Nu se poate prietenie fără anumite elemente comune. Ceea ce m-a atras la ceilalți în viața personală sau în aceea politică au fost onestitatea și valoarea ideilor, nu culoarea lor.
Un alt motiv al unor raporturi bune dintre mine și atâția politicieni de diferite orientări constă și în calitatea clasei politice românești de imediat după 1989. Nu e o simplă impresie, născută din iluziile noastre din acei primi ani de postcomunism, iluzii bazate și pe comparația spontană dintre politicienii ceaușiști și cei de după Revoluție: ce diferență între Petre Roman și oricare din foștii prim-miniștri, între Serghei Celac și oricare din foștii miniștri de Externe. E un fapt că cei dintâi lideri ai noii Românii alcătuiau o clasă politică promițătoare. (Nu discut acum felul în care s-a renunțat rapid, în doar câteva luni, la intelectualii aflați inițial în primele rânduri. Îți reamintesc, dragă Daniel, de prima întrebare din interviul meu cu Ion Iliescu din 1990.) Despre ce s-a ales de promisiunea cu pricina, nu mai e cazul să vorbim. Într-un articol din „Adevărul“, am pus pe două coloane nume de politicieni din anii 1990 și nume de politicieni din anii 2000. Sunt comentatori care dau vina pentru dezastrul politic actual pe lipsa liderilor. Au, evident, dreptate. Dar mai este ceva, mai rar relevat: lipsa de valoare a majorității membrilor majorității partidelor. Fără excepție, partidele de azi nu sunt alcătuite nici măcar din politicieni de mâna a doua, dar din inși adunați parcă cu furca și aruncați în parlament, în guvern, în instituții vitale ale statului. Ceea ce-i aseamănă este o incultură generală. Cei mai mari dușmani le sunt gramatica și cartea. Un ministru al Învățământului nu vorbește limba literară. Un președinte al Camerei e certat cu logica discursului public. Un prim-ministru nu reușește nici măcar să citească de pe o foaie scrisă de alții. Miniștri ai Justiției nu știu că flagrant fără delict e, juridic, o prostie. Așa ceva nu se întâmpla în anii 1990. Mulți dintre analfabeții care ne conduc sunt școliți (vorba vine!) după 1989. Este epoca doamnelor profesoare de română care nu găsesc potrivit să-l predea pe Sadoveanu elevilor, sub cuvânt că lumea marelui scriitor nu are nicio legătură cu lumea lor (a telefoanelor mobile!). Și cu a vloggerului Selly, care se tunde în direct la televizor (pe un canal de scurgere) și declară, pătruns de gogomănia lui, că nu-i place Riga Crypto și lapona Enigel. Ei și, ce dacă nu-i place!? Mă rog, cel puțin, Selly pare a fi auzit de Ion Barbu, dar politicianul contemporan e de obicei manelist convins.
Să depănușăm rapid partidele parlamentare ca să vedem cum stăm cu știuleții. E cât se poate de clar că PSD are știuleți de calitate inferioară. Trioul Iordache-Nicolicea-Șerban Nicolae, tras un pic pe margine după întemnițarea lui Dragnea (ditamai știuletele!), e atât de celebru prin proastă creștere, încât până și menționarea numelor e toxică. Orlando furioso visează la cașacavalul prezidențial al PSD, ceea ce, crede el, i s-ar cuveni, după ce a făcut chisăliță finanțele statului. Tot chisăliță a făcut craioveanca Olguța legea salariilor și a pensiilor. Când te gândești de unde a plecat și unde a ajuns (despre cum a ajuns, e mai cuminte să nu vorbim) mai nou numita Manda, te apucă lehamitea. Viorica Vasilica Dăncilă sau Carmen Dan, uitate fie-le numele! Și ăsta-i doar vârful icebergului. Mai jos, spre bază, vin buzații, oprișanii și arsenii, cei pentru care nici măcar Coronavirusul nu există, precum și alte figuri de primitivi intelectual, pentru care cunoștințele se confundă cu… cunoștințele care la nevoie se cunoaște. USR nu e încă un partid, nici nu mai e o asociație civică. E o improvizație, ca răposatul PPDD (ubi sunt Dan Diaconescu și flăcăii lui?). Scot capul doi sau trei membri care dau bine la TV. În frunte, un afacerist ratat devenit un om politic ratat. Pe la mijloc, două doamne cu prenume franțuzesc, Cosette, al cărei unic merit e de a-l fi marginalizat pe Dan Lungu în alegerile de partid locale, și Clotilde, ultima cochetând a doua oară cu Primăria Sectorului unu București, după ce a oferit consultanță firmei de tristă amintire Bechtel, pentru câteva tronsoane din autostrada Transilvaniei care nici măcar nu erau în lucru. ALDE, păpat, oscior cu oscior, de PSD, se confruntă cu o opțiune la fel de veche ca și partidul însuși: să meargă singur în alegeri și să piară de unul singur sau să paraziteze în continuare PSD și să-și dea duhul în brațele fratelui mai mare. Câțiva membri de valoare are, Varujan Vosganian, Gerea, dar, din păcate, are și un lider care nu mai trebuie să facă nimica-nimicuța ca să iasă din viața politică prin ușa din dos. Dilemă mare și la Pro România: cu sau fără PSD. Mă întreb cum de n-a amețit Ponta tot balansând între distanțarea de fratele mai mare (frate bun, nu vitreg!) și apropierea de el. În această bâțâială devenită centrifugală, și-a pierdut oameni valabili, smulși prin cezariană din PSD, partidul-mamă care n-a născut niciodată nimic pe cale naturală. Noroc cu cezarienele politice! PMP continuă să sufere de pe urma abandonului familial: cu atât mai mare este suferința cu cât președintele Băsescu tot intră și iese din joc, ba la Parlamentul European, ba, mai nou, la Primăria Generală sau, de ce nu, la prim-ministeriat. Cât despre membri, îmi sunt cunoscuți vreo doi, remarcabili, dar cam singuratici. N-am uitat PNL. Partidul Brătienilor nu mai are neapărat vârfuri, dar media membrilor e superioară celorlalte formațiuni politice. Asta se vede și în guvern, unde câțiva miniștri sunt personalități remarcabile. Nevoia unui lider s-a văzut în campania pentru europarlamentare, când, dacă nu exista Rareș Bogdan, votul ar fi fost cu siguranță diferit. Dar Rareș Bogdan n-are nici el suficientă experiență. Lipsa de experiență e o problemă pentru PNL. O alta e o separație a atribuțiilor care nu există în celelalte partide: primarii liberali ai câtorva mari orașe nu joacă niciun rol în partid. PSD îi cuprinde pe toți baronii locali în CEX. N-am remarcat în schimb la PNL o consultare regulată între partid, guvern și primării sau consilii județene.
Asta este, prietene Daniel, clasa politică românească actuală. Cred că singura soluție politică ar fi cea din titlul romanului lui Gabriel Chifu: punct și de la capăt.