Din noaptea vecinicei uitări…

Filmul lui Florian Zeller este o dramă adaptată după piesa de teatru cu același nume, Le Père, scrisă de actualul regizor, o piesă, de asemenea, premiată. Ea nu spune propriu-zis o poveste, ci oferă o viziune distorsionată asupra realului, un real așa cum îl concepe un octogenar, Anthony (Anthony Hopkins), suferind de demență senilă. În fapt, ca în literatură, punctul de vedere îi este încredințat acestui personaj fragil, cu o memorie serios afectată care se străduiește să mențină coerența realității înconjurătoare. Fiica sa Anne (Olivia Colman) are grijă de el, angajând în acest scop o serie de îngrijitoare precum simpatica Laura (Imogen Poots), iar în cele din urmă îl încredințează unei asistențe specializate la un azil de bătrâni, unde se distinge Catherine (Olivia Williams). Pentru Anthony există mai multe versiuni ale realului, contradictorii nu numai în aceea că în existența sa apar personaje pe care nu le recunoaște, dar mai ales pentru că cei care interpretează o serie de roluri se schimbă. De pildă, soțul fiicei sale Anne, pe nume Paul, este când un bărbat interpretat de Rufus Sewell, când altul interpretat de Mark Gatiss, dar care se suprapun în falsa complezență și în respingerea octogenarului căzut pe capul lor, invitat să locuiască împreună de către fiica acestuia, chiar și în aceeași frază pe care o pronunță, într-o scenă care urmează aceleași coordonate. Este însă ea reală? Pentru că, într-o altă variantă, Anne este divorțată și singură și are chipul asistentei Catherine, în alta se pregătește să plece la Paris pentru a se stabili acolo în vederea consolidării unei relații. În mod sistematic, tot ceea ce este construit într-o scenă se schimbă în următoarea, o serie de repere rămân, cu precădere cele ale unui apartament care inițial pare să fie al lui Anthony, apoi devine al fiicei sale întrucât și-a adus tatăl spre a-l supraveghea mai ușor în urma unui conflict cu fosta sa îngrijitoare, ca apoi să devină al soțului/ soților lui Anne. Nici apartamentul nu rămâne intact până la capăt, un tablou dispare, într-o variantă de tranzit o serie de tablouri sunt pregătite pentru a fi mutate și într-o altă ipostază apartamentul se golește așa cum memoria lui Anthony se golește treptat de tot ceea ce o edifică. Explicații ar fi, fiica sa mutându-se la Paris duce obiectele acolo, dar nu e nimeni care să precizeze ce e real și ce e ficțiune amnezică. În final, una dintre camere va fi amenajată la azil pentru a crea o familiaritate cu vechea locuință, deși e greu de spus dacă acest fapt mai are o relevanță sau nu. Anthony, fiica sa ne spune, este inginer, se dă însă drept dansator de step, ulterior circar. Există o anumită propensiune histrionică la Anthony, dar ea este, în parte, guvernată de patologie și îi servește octogenarului să-și mascheze nesiguranța, uimirile, debusolarea, revolta față de această diminuare a ființei sale prin dispariția unor capitole importante din memoria sa. Ceea ce încearcă Zeller este să ne apropie această dinamică a disoluției, această fluiditate malițioasă și terifiantă în același timp, și o face în maniera unui thriller pe alocuri. Într-adevăr, derapajul amnezic este unul tensional, și amintește de efectele pe care le construiește Christopher Nolan în filmele sale precum Memento (2000) sau Inception (2010) sau de thrillerul lui Martin Scorsese, Shutter Island (2010). Ceasul devine un astfel de fetiș – obiect simbolic, metaforă a memoriei avariate, Anthony îl ascunde de hoți, uită unde l-a pus, îl pierde, îl regăsește, îl arată victorios. Cel care stăpânește timpul, este și stăpânul memoriei, ori ceea ce încearcă cu disperare să controleze octogenarul este memoria. Realitatea se curbează și, ca într-un film de spionaj, se creează acel climat de suspiciune generalizată. Anthony încearcă să preia controlul asupra realului, dar fiecare nou pas pe care-l face instaurează îndoiala, suspiciunea, anxietatea. În acest univers restrâns la dimensiunile unei camere în care apar ocazional necunoscuți care revendică dreptul de rezidență, de proprietate, există și câteva puncte fixe, pe lângă ceasul deja menționat, un tablou cu o balerină și un colț de stradă supravegheată de la geam pentru a surprinde la un moment dat un copil jucându-se cu o pungă de plastic. Spațiu și timp, ceea ce ne stă la îndemână, lui Anthony încep să-i scape. În definitiv, asumând punctul de vedere nu doar al unei subiectivități accentuate, dar și pe cel al unui derapaj pe coaja subțire a realului a unui subiect patologic, regizorul ne conduce într-o lume stranie, de penumbră, în care nimic nu se fixează, în care trebuie să lucrezi cu variante, cu posibilități, cu scenarii alternative. Există însă aici și un punct de vedere exterior al naratorului omniscient, acele scene unde Anthony doarme, iar fiica sa vine lângă patul său pentru a-l mângâia, relativizate, și aceasta atunci când scena se transformă într-una de sufocare cu perna, sugerată, nu vizualizată. Sau scenele în care rămân în discuție cei doi „soți“, în timp ce Anthony s-a retras în camera sa vexat de replica lor sau pur și simplu din alt motiv. Camera nu poate adopta sută la sută viziunea lui Anthony asupra lucrurilor, iar spre final există o altă clarificare la azil, unde Anthony a devenit un pacient și unde asistenta Catherine validează o anume variantă de lucru, iar unul dintre soții lui Anne, interpretat de Mark Gatiss, a devenit Bill, parte din personalul medical.

Magistrali în film sunt cei doi actori, Anthony Hopkins și Olivia Colman, relația dintre ei este nuanțată, recompusă în atâtea filtre, cu o gamă atât de variată de emoții în una și aceeași scenă, așa cum există uneori bruște schimbări de timbru afectiv. De pildă, Anthony o întâmpină cu căldură pe Laura, fata care urmează să-i poarte de grijă, joacă perfect comedia apropierii, se dă în spectacol, o tachinează, o face să se simtă bine pentru ca brusc să vireze în cruzime și sarcasm, să năruiască tot eșafodajul de drăgălășenii și amuzament. Copleșitoare sunt momentele de vulnerabilitate ale lui Anthony, când își realizează imensa fragilitate sau atunci când lovit brusc de o schimbare radicală de scenariu încearcă să se acomodeze, să camufleze dezorientarea, să învingă debusolarea. Zeller aduce în scenă doi giganți în ale actoriei, spectacolul este în întregime al lor, tată și fiică uniți printr-o dragoste tulburată în mijlocul unui decor care se dezintegrează lent, pe teritoriul tot mai nesigur al amintirilor. Privirea lui Anthony cu acea tristețe a ființelor solitare, mici gesturi retractile, aproape furișate, un zâmbet furtiv, o schimbare de ton realizează nu atât un portret al unei maladii, cât unul al senectuții în contextul unei sensibilități marcate, al unei fragilități accentuate.