În burta arhitectului

Acum cîteva zile am primit un mesaj scurt și oarecum imperativ: „ A scos Dorin Ștefan arhitectul o carte. «MY MODERNISM: autodenunț». Cartea e foarte mișto. Ți-o recomand“. Semnat Gigi Preda. Regizorul cu care m-am împrietenit atunci cînd am aflat că s-a dus la Aureliu Manea, la sanatoriul unde era, și a făcut un dialog-documetar – mărturie cu el. Am rămas atunci cu gura căscată. Și la fel mi s-a întîmplat cînd am putut să revăd acest film. Să-mi pun „El condor pasa“, să mă înalț sus, sus, departe și singură pe verticala ființei și să despic vorbele lui Rică. Să curăț coaja, să dezvelesc cu grijă miezul plin de sensuri, de tîlc și filosofie a teatrului, undeva, în cosmos, la distanță de umori și derizoriu. Să cobor apoi în camera lui, să mă așez pe patul de spital cu ochii pironiți pe ușa dulapului metalic pe care Rică lipise un afiș enorm cu Shakeaspeare. Nu știu cîți oameni de teatru l-au vizitat acolo pe Rică Manea. N-am întrebat-o niciodată pe sora lui devotată, Viorica Manea, care, adorîndu-l, a susținut financiar și nu numai, totul, pînă la capăt. Poate că nu are nicio importanță. Știu că Lucian Pintilie a fost de cîteva ori acolo. Asta a fost important pentru mine. După ce revenea la București, urma o vreme de liniște, apoi, un telefon. Și cîte o frază a lui Rică. O dată, mi-a spus că Rică i-a povestit spectacolele pe care nu le-a făcut. Cu detalii. Și Radu Boruzescu mi-a propus, într-o ediție din „Nocturne“, să vorbim despre ce nu s-a materializat pe scenă din decorurile sale. Teatru în teatru, teatru dincolo de teatru, ficțiune în ficțiune, material, imaterial, trecut, prezent.

În octombrie 1971, student fiind la Facultatea de Arhitectură din București, Dorin Ștefan vede premiera filmului Reconstituirea al lui Lucian Pintilie, la Cine mato graful „Luceafărul“. Cu toată gașca, menționează în carte. Mai devreme: „1970, premiera spectacolului Leonce și Lena regizat de Liviu Ciulei, la Teatrul Bulandra; mergem în păr cu gașca din cămin.“

Citesc cartea lui Dorin Ștefan cu creionul în mînă. Sînt frapată de intersecții de idei, de întîmplări, de locuri. Ne-am aflat de atîtea ori în același spațiu… Și simt că dincolo de rînduri mi se spune, atît de subtil și fără jale definitivă, povestea proiectelor care nu au mai avut loc. Este ca o înălțare, ca o desprindere de durere. Așa cum am simțit la Rică. La Boruzescu. La… la…

Deși am făcut un liceu de matematică-fizică și am fost foarte bună la geometria în spațiu – Tata mă învățase să fac perfect desenul, figura din textul problemei. Asta era cheie. Și aveam de la el seturi de Rotring, creioane Stadler și alte minunății – nu am făcut pasul spre planșa tehnică. Nu am înțeles cum să fac desen tehnic, să pipăi o piesă, să o văd în secțiune și să pun pe o foaie ce văd. Nu „vedeam“ nimic. Poate că și de asta, Schița unui scenograf este o lume de linii și semne precise, riguroase, dar și zburătoare care mă fascinează. Nu este doar știință la scară, este o urcare spirituală pe scara lui Iacob. Sînt atrasă de tot ce înseamnă scenografia, scenografi și scenografii care vin din școala de arhitectură. În cap cu Ciulei și Bortnovschi. Am făcut Facultatea de Litere și am fost ani de zile înfrățită, peste drum, cu studenții-arhitecți și cu arhitecții. Ei veneau la noi, la anumite cursuri sau chestii neconvenționale, la cîte un seminar cu Ioan Alexandru în mansardă, despre Biblie, Psalmi și David, noi mergeam în club, în cafenea, era boema noastră ca pe un vas plutitor ce merge împotriva curentului apei, a vremurilor. Ne împrumutam de azi, pe mîine, cărți, casete video cu filme la zi, reviste din străinătățuri, muzici subversive, mergeam la Cinematecă, la Ateneu, la spectacole bombă, prin ateliere la ceramiști. Spărgeam cu voie și fără de voie, uneori, constrîngeri, înregimentări, supuneri ideologice. Poate și de asta mă simt legată pe veci de unii arhitecți. Am cunoscut în atelierele lor apăsarea șabloanelor de gîndire. Așa cum pentru noi, ele ne striveau prin cuvintele unui limbaj de lemn mort și putrezit, așa erau ucigătoare pentru arhitecți liniile unei viziuni coreene aberante, uniformizatoare. Nume ca Mac Popescu, Dinu Patriciu, Dorin Ștefan, Alexe Andrieș intraseră și în vocabularul nostru, al filologilor. Dar și altele. Mitologia Clubului A. Dinu Patriciu făcea meditații în blocul meu din Pajura, împreună cu un vecin, arhitectul Țiganco. Aveau sandale și genți mari, din piele. Blugi și chestii din astea. S-au mutat undeva pe la Unirea, au lărgit afacerea și s-au înregistrat la stat, ca să plătească impozite și să nu fie motiv ca să-i salte. Toți colegii mei de la liceu, și mai mari, și mai mici, s-au pregătit cu Patriciu pentru admiterea la Arhitectură. Trend-ul era Muzeul Satului. Stăteau ore acolo și desenau. Eu mergeam și boceam pe vreo prispă că n-am talent și mînă și nimic ca să fiu și eu mișto ca ei.

Am citit cartea lui Dorin Ștefan cu creionul în mînă. 443 de pagini. Am zeci de fișe pe care mi le-am făcut. Pe subiecte. Pe problematici. Pe intersecții nenumărate de locuri și spații de cultură unde am fost împreună de-a lungul zecilor de ani. Pe amintiri comune. Prieteni comuni. Reviste de arhitectură. Însemnări. Nu-mi dau seama dacă Editura Paideia a legat prost exemplarul meu sau poate folosirea lui „excesivă“ a făcut să zboare pagini. Le-am re-ordonat pe jos. Pe dușumeaua mea alb-patinată, foile înnegrite sînt ca niște semne japoneze. Pentru mine, Japonia a fost cea mai enigmatică și cuprinzătoare călătorie. Pentru Dorin, o angoasă, mai degrabă. Citesc și mă eliberez. Mă dezinhib. Recunosc în discursul arhitectului nuanțe cehoviene, ironie, autoironie. Visare. Desprindere. Melancolie. Tehnici de retorică. Casa de bază. Casa de la Peștera. Toscana. San Giminiano. Expoziții. Vernisaje. Concerte. Teatru. Muzică. Petreceri. Sticlă. Lemn. Transparențe. Ion Barbu. Brâncuși. Teatrul Act. Vibrația din mansarda mea. Favele. Veneția. Optimismul excentric al Andei. Zeci de coincidențe! Sînt pagini în care scrisul lui Dorin Ștefan – complet eliberat de norme, de reguli, de structuri, ca un fluid al memoriei și al autointerogării – are o tensiune mare. O intensitate a notițelor, a unui fel de comentariu crud, dur, neiertător. Chiar cu sine însuși. Pe urmă, brusc, un zbor, o evadare din ton, un rîs interior, un fel ludic al perspectivelor din arhitecură și viață, o pace după furtuni și învîrtoșeli teribile. Cartea curge ca un fluviu cu afluenți. Este proiecția unu la unu în cuvînt a identității profunde a lui Dorin Ștefan. Atît cît l-am simțit eu în curgerea timpului. Analiza modernității, a modernității lui, a arhitecturii de aici și din școlile majore nu are nimic sec sau inaccesibil. Observații, detalii, călătorii, cîte o descriere în tușe a cuiva, a unui oraș, a căsătoriei lui cu Anda, inițierea lui Iancu în ski, să zicem, Iancu, băiatul lor care poartă prenumele Tatălui meu, atitudinea minimalistă a lui Dorin în atîtea împrejurări, entuziasmul șocant de debordant după spectacolul Noaptea de la spartul tîrgului al lui Purcărete, era mort după ideea decorului asamblat din biblioteca aproape sordidă a Teatrului Național din Craiova, ironia mucalită din jurii și comitete unde am fost împreună.

Nu știu exact cînd pot să spun că l-am cunoscut pe Dorin Ștefan. La sfîrșitul anilor optezeci, anii mei de studenție, îl vedeam des pe culoare pe arhitectul și profesorul Dorin Ștefan. Era printre vedete. Știam că este ardelean. Iar în zîmbetul lui, pe care îl prindeam rar, am intuit mereu o anumită pudoare, o timiditate, un fel de visător printre forme, curbe, linii, calcule, planșe, planșete. La Revoluție, arhitecții ne-au chemat să ne adăpostim cu ei, în clădirea Arhitecturii. Am făcut asta mai tîrziu. Primele zile și nopți, și noi, și ei, ne-am apărat facultățile de gloanțe, de atacuri, de habar nu am ce. Ca proștii. L-am văzut apoi pe Dorin, înconjurat de studenții lui și m-am prins că era îndrăgosteală mare cu Anda, în Piața Universității. L-am trecut cu mîna mea pe lista vorbitorilor de la Balcon. Cînd l-am invitat la „Nocturne“, i-am propus să-și decoreze spațiul studioului enorm ca să îi fie intim, să-l definească vizual.

Colbul Bucureș tiului s-a așternut peste pașii noștri, peste proiecte și visări. A venit apa și le-a luat. Dorin ră mî ­ ne cu alura lui înaltă și subțire, ca un semn grafic, undeva, suspendat între pămînt și cer, mucalit, cu mîinile în buzunarul unui pantalon dintr-o colecție „Comme des garçons“. Poate.

Termin cartea. Îmi stivuiesc notițele. Plec prin orașul meu natal ca să văd cum zboară stolul de porumbei. Ascult în căști jazz.

Cînd a fost Gala Uniter la Alba-Iulia, am făcut, extra program, două lucruri. Seara, cînd am aterizat la Cluj, am mers cu Mariana Mihuț și cu Victor Rebengiuc la Catedrala unde era depusă Doina Cornea. Am bîjbîit în culorile apăsătoare ale amurgului și am descoperit că mai nimeni nu știa cine a fost Doina Cornea. Am fost muți. De durere. De năuceală. De plecarea ei. De hachițele istoriei recente.

Înainte să mă întorc acasă, am dat o fugă la marginea orașului Alba-Iulia, la Micești, ca să văd biserica ce poartă semnătura lui Dorin Ștefan. Foarte straniu, deasupra mașinii a mers cu mine un stol de păsări. Care a zburat și deasupra bisericii. Mă gîndeam la poveștile lui Elif Shafak din „Ucenicul arhitectului“, la Sfînta Sofia, la amestecul atît de ciudat de mister și știință, de măreție a Orientului, a Romei, a unei profesiuni în legătură cu Divinitatea. Biserica lui Dorin era închisă. I-am dat roată. Un chivot în linii calde, unduite. Ca dealurile. Desprinderea acoperișului. Un acoperiș plutitor. Ca la Sfînta Sofia de la Istanbul. O mică arcă.

Arca lui Dorin. Este, poate, cea mai profundă legătură a mea cu Dorin Ștefan. Arhitectul.

Altfel. Imperfectă. Tainică. Ca un stol de porumbei. Sau ca burta Ionei în care plutesc obiecte, idei, obsesii, ființele noastre.