Daniel Mendelsohn, „Cei dispăruți”. Traducere de Petru Iamandi

 

Daniel Mendelsohn (n. 1960), eseist şi critic literar american, a urmat studii de limbi şi literaturi clasice la University of Virginia şi Princeton University. În prezent este profesor la Bard College. Publică în mod regulat eseuri, cronici literare şi articole în „The New Yorker“ şi „The New York Review of Books“. Dintre cărţile publicate amintim The Elusive Embrace: Desire and the Riddle of Identity (1999), Gender and the City in Euripides’ Political Plays (2002), Waiting for the Barbarians: Essays from the Classics to Pop Culture (2012), Ecstasy and Terror: From the Greeks to Game of Thrones (2019). La Editura Polirom, de acelaşi autor a apărut O odisee. Un tată, un fiu şi o epopee (2019).

Volumul de memorialistică al lui Daniel Mendelsohn începe cu povestea unui băiat crescut într-o familie marcată de dispariţia a şase dintre rudele sale în timpul Holocaustului – un subiect tabu care l-a fascinat de mic. Mulţi ani mai tîrziu, intrigat de descoperirea cîtorva scrisori disperate primite de bunicul său în 1939 şi tulburat de ceea ce pare a fi o trădare teribilă, Daniel Mendelsohn porneşte în căutarea ultimilor martori ai destinelor rudelor sale. O misiune care îl poartă prin mai multe ţări de pe patru continente, punîndu-l în situaţia de a se confrunta cu discrepanţele sfîşietoare dintre realităţile pe care le trăim şi poveştile pe care le spunem. Iar în cele din urmă se reîntoarce în micul tîrg ucrainean în care a început povestea familiei sale şi unde îl aşteaptă dezlegarea unui mister vechi de zeci de ani. Pendulînd între trecut şi prezent, împletind o odisee în jurul lumii, amintiri din copilărie ale unei generaţii dispărute acum de evrei imigranţi şi reflecţii provocatoare asupra unor texte biblice şi a istoriei evreieşti, Cei dispăruţi transformă povestea unei familii într-o meditaţie profundă asupra fragilităţii trecutului. Profund personal, plin de suspans şi minunat scris, acest tur de forţă literar aruncă o lumină asupra a tot ce se pierde şi se regăseşte în trecerea timpului.

S-au mai întâmplat multe în ziua aceea, am aflat multe despre Shmiel și familia lui; dar când mă gândesc la călătoria noastră ciudată până în Australia, imediat îmi vine în minte momentul acela. Cât de mult ne bazăm pe fotografii; cât de leneși am devenit din cauza lor. „Cum arată mama ta?“, vrea să știe cineva, iar tu spui: „Așteaptă“, cauți într-un sertar sau într-un album și exclami: „Am găsit-o!“. Dar dacă nu ai avea nicio fotografie a mamei tale sau a unui alt membru al familiei – chiar și a ta, la o anumită vârstă? Cum ai descrie felul în care arăta, în care arătai? Am început să mă gândesc serios la acest lucru abia când am vorbit cu Meg Grossbard în acea după-amiază de duminică și am înțeles cât de delăsător și chiar nesăbuit eram să călătoresc în jurul lumii ca să vorbesc cu acești supraviețuitori, care au scăpat doar cu viața, să le arăt zecile de fotografii păstrate ani la rând de familia mea, toate acele fotografii pe care le privisem îndelung și care mă făcuseră să visez în copilărie și adolescență, chipuri care pentru mine nu aveau nicio semnificație emoțională, dar care pentru cei care le vedeau acum aveau puterea de a evoca brusc lumea și viața din care fuseseră smulși cu atâta vreme în urmă. Cât de prost și de insensibil fusesem. În clipa când doamna Grossbard a spus „Aceștia erau părinții ei“, mi-am dat seama că nu făcea doar să confirme identitatea celor din fotografie; mi-am dat seama că ceea ce spunea ea, într-un fel, era că acum revedea chipuri pe care nu le mai văzuse, pe care nici nu visa să le revadă, după șaizeci de ani, chipuri care îi aminteau de propria copilărie și adolescență, pierdute. „Aceștia erau părinții prietenei mele.“ Îmi imaginam că i se părea nedrept ca acest tânăr american să se amestece în viața ei pe neașteptate, să-i fluture prin fața ochilor fotografii ale unor oameni pe care nici nu îi cunoscuse, ca pe niște cărți de joc, și să o invite să tragă una, fotografii ale părinților prietenei sale, când ea nu avea nici măcar fotografii ale propriilor părinți. Așa că fotografia pe care i-am arătat-o în acea duminică, o fotografie pe care o văzusem de nenumărate ori, încă de când eram copil, m-a făcut să înțeleg pentru prima dată ciudățenia relației mele cu cei pe care îi intervievam, oameni bogați în amintiri, dar săraci în suvenire, în timp ce eu eram bogat în suvenire, dar nu aveam nicio amintire legată de ele.

Semnificația fotografiilor – felul în care o imagine, sursă de amuzament pentru o persoană, poate fi pentru altcineva tulburătoare și chiar traumatizantă – este subiectul unuia dintre cele mai cunoscute pasaje din literatura clasică. În epopeea Eneida de Vergiliu, poem nu lipsit de semnificații pentru supraviețuitorii unor nimiciri catastrofale, eroul, Enea, este un tânăr prinț troian, unul dintre puținii supraviețuitori ai distrugerii Troiei (Războiul Troian fiind subiectul Iliadei lui Homer, cu narațiunile ei circulare). Orașul lui fiind distrus, civilizația din care făcea parte fiind în ruine, fiindu-i ucişi aproape toți prietenii și rudele, Enea călătorește prin lume în căutarea unui loc în care să se așeze și să ia totul de la capăt. Acest loc va fi, în cele din urmă, Roma, orașul pe care îl întemeiază; dar înainte ca traumatizatul Enea să ajungă la Roma se oprește într-un oraș numit Cartagina, în nordul Africii, care (după cum aflăm din cartea I a Eneidei) a fost el însuși întemeiat de o fugară disperată: Didona, de care Enea se va îndrăgosti și pe care mai târziu o va părăsi, frângându-i inima. Când sosesc în orașul care freamătă de viață, Enea și însoțitorul lui pornesc pe străzi, admirând clădirile și monumentele înălțate de curând. Brusc, într-un templu nou, impunător, cei doi se opresc în fața unei picturi murale cu imagini din Războiul Troian. Pentru cartaginezi războiul este doar un motiv decorativ, ceva care împodobește pereții noului templu; pentru Enea, desigur, înseamnă mult mai mult și, în timp ce privește îndelung imaginile, care sunt imagini din viața lui, izbucnește în lacrimi și rostește în latină un vers plin de suferință care va deveni atât de celebru, o parte integrantă din fibra civilizației occidentale, încât practic apare peste tot: ca nume al unei trupe muzicale, ca titlu al unei compoziții muzicale, ca nume al unor site-uri și bloguri, al unui roman science-fiction, al unui articol de ziar, al unei cărți de specialitate. Iată ce spune Enea în timp ce privește cel mai nefericit moment din viața lui, care împodobește peretele unui lăcaș sfânt dintr-un oraș ai cărui locuitori nu îl cunosc și nu au luat parte la războiul care i-a distrus familia și orașul: sunt lacrimae rerum, „sunt lacrimi în lucruri“.

Oricum, tocmai aceste cuvinte mi-au venit în minte când Meg a spus „Aceștia erau părinții ei“ – și vor continua să îmi vină în minte ori de câte ori voi fi confruntat cu discrepanța teribilă dintre anumite imagini și povești arătate și spuse mie, care nu am fost de față și pentru care imaginile și poveștile nu pot fi altfel decât interesante, edificatoare sau extrem de „emoționante“ (la fel cum spui că o carte sau un film este „emoționant“), și ceea ce însemnau ele pentru oamenii cu care stăteam de vorbă, pentru care acele imagini și povești erau, de fapt, viața lor. În mintea mea, jumătatea de vers latinesc a devenit un fel de titlu pentru distanțele absolut ireconciliabile create de timp. Ei au fost acolo, noi nu. Sunt lacrimi în lucruri; noi însă plângem fiecare din alte motive.

Ea a pierit, dar albumul a supraviețuit.“ Când doamna Grossbard a rostit aceste cuvinte, cu o nuanță de ironie aproape insesizabilă, un ton specific ei, după cum mi-am dat seama în următoarele zile, mi-am adus aminte de o poveste despre fotografii și supraviețuirea lor pe care mi-o spusese doamna Begley într-una din vizitele mele. Încerca să-mi descrie cum arăta ea cândva, cum arăta și mama ei. Era vizita în care mi-a povestit cum încercase să își salveze părinții și rudele prin alianță, ca până la urmă, ajunsă la locul unde trebuia să-i întâlnească, să le vadă cadavrele duse cu căruța.

O adevărată Rebecca“, spusese ea, „o adevărată frumusețe evreiască. Cum să vă explic?“

Şi, luând bastonul cu o mână, iar cu cealaltă sprijinindu-se de brațul fotoliului cu spătar drept, s-a ridicat încet în picioare. S-a îndreptat cu pași șovăitori spre dormitor și mi-a făcut semn să o urmez. S-a oprit în fața unei măsuțe de toaletă. În camera de zi, observasem în repetate rânduri, erau zeci de fotografii ale fiului ei, ale copiilor lui, ale copiilor copiilor lui, fotografii ce se înșirau pe toate rafturile și pe masă. Aici, în dormitor, pe măsuța de toaletă care strălucea de curățenie erau doar câteva fotografii foarte vechi. Le-a luat una câte una, mi le-a întins pe rând, m-a lăsat să mă uit la ele doar câteva clipe, apoi le-a pus la loc, spunandu-mi cine era în fiecare: mama ei, tatăl ei – ca să fiu sincer, nu îmi mai amintesc, fiindcă în ziua aceea din anul 2002 știam că voi avea mai multe ocazii să mă uit la ele și să întreb despre ele, așa că nu le-am privit și nici nu am

Am ascultat însă cu mult interes cum a reintrat ea în posesia acelor vechi fotografii de familie din copilăria și adolescența petrecute în Rzeszów și Cracovia, pentru că mă tot întrebam cum de reușise să le păstreze după ce își părăsise în fugă casa confortabilă de pe Strada 3 Mai, casă ce fusese rechiziționată de nemți și transformată în sediul Gestapoului. Le avusese asupra ei? am întrebat-o după ce a vârât la loc ultima fotografie. Le ascunsese în căptușeala unei haine, de pildă, când fugea dintr-un loc în altul, deghizată, cu copilul după ea, schimbându-și mereu numele?

Doamna Begley s-a uitat la mine. „Ah“, a făcut ea, „bineînțeles că nu, ce, eram nebună? Să vă spun ce s-a întâmplat“.

Ne-am întors încet în camera de zi. S-a așezat cu multă precauție în fotoliu, apoi mi-a spus povestea: cum, la sfârşitul războiului, după ce s-a întâlnit cu soțul ei, doctorul important din Stryj care, ca foarte mulți doctori, fusese dus în est în timp ce sovieticii se retrăgeau, a fost contactată de o persoană care locuise în fosta ei casă, casa pe care încercasem fără succes să o găsesc cu o vară în urmă.

Persoana respectivă mi-a spus că a găsit un teanc de fotografii“, a continuat ea, „și, dacă le voiam, trebuia să trimit bani la o anumită adresă“.

A făcut o grimasă, deși expresia ei nu era lipsită de umor.

O vreme așa am făcut – am trimis bani, iar individul îmi trimitea câte una sau două fotografii.“

Nu am spus nimic. Încercam să-mi imaginez câți bani m-ar costa ca să-mi răscumpăr trecutul.

Dar până la urmă soțul meu s-a înfuriat, se săturase, și nu am mai trimis niciun ban.“

A tăcut câteva clipe, în timp ce ochii ei se luminau privind, aşezate pe rafturi, fotografii ale lui Louis și ale familiei sale.

Și vedeți că acum am multe fotografii“, a încheiat ea.

Acasă la Jack Greene, fotografia cu Shmiel, Ester și Bronia a început să dezlege limbile, discuția despre ei devenind brusc animată și oarecum dezlânată. Atât de mulți ani nu știuserăm nimic despre ei, ceea ce, pentru mine, era extrem de frustrant. Acum eram frustrat din alt punct de vedere – nu puteam auzi tot ce se spune în același timp. Neștiind cu cine să încep, în fața cui să pun microfonul reporto ­ fonului, prinzând frânturi de conversație din toate părțile, m-am întors spre Matt cu o figură chinuită, în timp ce acei patru foști locuitori ai Bolechow-ului sporovăiau între ei, și m-am plâns: „Nu știu ce să fac“.

Jack Greene spunea: „Îmi amintesc de Jägeri, mi-l amintesc pe Shmiel Jäger, pe Itzhak Jäger – știați că a plecat în Palestina în anii 1930?“.

Da“, am răspuns eu, „știam“. Itzhak, fratele lui Shmiel, fratele de care, mi-a spus mama la un moment dat, tatăl ei se simțise cel mai apropiat, fratele la care ținuse cel mai mult, Itzhak, care fusese convins de soție, o sionistă înfocată, să părăsească Bolechow-ul, împreună cu cei doi copii mici, şi să plece în Orientul Mijlociu. De partea cealaltă a mesei, Boris Goldsmith zâmbea și încerca să se facă auzit.

Îmi aduc aminte că a avut primul aparat de radio din oraș“, a zis el. „Unul mare“ – a ridicat ambele mâini, desenând în aer o cutie enormă –, „cu ditamai antena“.

R-ul din „mare“ venea din fundul gâtului, din dreptul uvulei – exact cum l-ar fi pronunțat și bunicul.

Era foarte înaltă antena“, a insistat Boris. „Radioul se auzea până departe… A avut și primul telefon.“

Primul aparat de radio, primul telefon. „Mai bine în satul tău fruntaș.“ În timp ce Boris își spunea povestea, pe care puneam mare preț, fiindcă se potrivea cu o idee pe care mi-o formasem despre Shmiel, frânturi dintr-o altă poveste despre aparate și statut social mi-au revenit în minte, deși abia după ce m-am întors acasă și am sunat-o pe mama am pus lucrurile cap la cap. „Tatăl meu le-a cumpărat unchiului Itzhak și mătușii Miriam un frigider, prima familie din Haifa care a avut așa ceva“, mi-a spus mama la telefon. „Nu aveau frigider și, când locul în care trăiau a fost racordat la electricitate, tata s-a gândit că le-ar trebui un frigider, așa că le-a trimis unul. Vestea că Itzhak și Miriam aveau frigider s-a răspândit în tot orașul!“ Dar în după-amiaza aceea, în Australia, nu mi-am amintit asta.

Deci l-ați cunoscut bine?“, l-am întrebat pe Boris Goldsmith.

L-am cunoscut foarte bine!“

Pe urmă n-am mai știut ce să spun. Era cel mai ciudat moment din călătoria noastră: iată-mă aici, în sfârșit, față în față cu oameni care i-au cunoscut bine, chiar foarte bine, și habar nu am cum să încep. Mă simțeam ca unul care a ajuns în fața unei uși încuiate și primește o legătură mare de chei. În clipa aceea mi-am dat seama cât de nepregătit eram. Cum afli ce e mai important despre cineva? Cum descrii o personalitate, o viață? Bâjbâind, stânjenit, m-am întors spre Boris Goldsmith.

Şi ce fel de om era?“, l-am întrebat.

Boris a părut descumpănit de întrebare.

Era un om obișnuit“, a răspuns el rar. „Era măcelar. Avea două camioane. Făcea drumul de la Bolechow la Lwów.“

Măcelar, camioane, Lwów. Asta știam sau puteam ghici. Mă simțeam neajutorat.

Ați cunoscut-o și pe Ester?“, am continuat eu, cu stângăcie.

A, da… treceam des pe la ei. Stăteau peste drum de mine. Eu locuiam acolo înainte să vină ei…“

Locuise chiar peste drum de ei! În clipa aceea mi-am amintit cât de mult însemnaseră, cu optsprezece luni în urmă, când îi întâlniserăm pe Olga și Piotr, cuvintele ei: „Znaiu, znaiu“, „i-am cunoscut, i-am cunoscut“. Atunci nici nu visam că ne vom apropia şi mai mult. Și acum iată-mă aici, iar singura întrebare ce mi-a venit în minte a fost: „Vă amintiți când s-a mutat pe strada dumneavoastră?“.

Boris a clătinat din cap, scuzându-se: „Nu. S-a întâmplat demult, tare demult“.

Felul în care a spus „demult, tare de mult” era potrivit pentru începutul sau poate sfârșitul unui basm. În cameră s-a făcut liniște. Boris a început să vorbească din nou.

Casa era acolo. Când s-a mutat, a început să o schimbe. A făcut-o altfel. Pe urmă a cumpărat două camioane, marca Studebaker. Era expeditor și avea un partener de afaceri, Schindler.“

I-am aruncat o privire lui Matt. Mi-a zâmbit scurt, dar n-a spus nimic.

Boris a continuat: „Când au venit rușii, în ’39, i-au luat camioanele, iar el a mers prin țară ca să cumpere vite pentru stat”.

Să cumpere vite pentru stat?“, am întrebat. Interesant: mereu mă întrebasem ce a făcut Shmiel în cei doi ani de ocupație sovietică, între 1939 și 1941.

A intervenit Bob: „Pentru stat, fiindcă Shmiel era angajat la stat”.

Era angajat la stat!“, a repetat Boris tare. „Da, la comuniști!“

Abia mai târziu am citit ce scria un supraviețuitor despre anii de ocupație sovietică: lichidarea și naționalizarea tuturor firmelor; impozitele insuportabil de mari, devalorizarea zlotului polonez și, în consecință, evaporarea economiilor, cozile la puținele magazine care mai vindeau câte ceva. Deportările pe neaşteptate, în miez de noapte, în Siberia ale „contrarevoluționarilor burghezi“ – o parte bună, cum s-a dovedit, a nenorocirii. Am citit asta și am încercat să îmi imaginez ce însemna pentru Shmiel „să meargă prin țară și să cumpere vite pentru stat“, pentru Shmiel, care cu ani în urmă renunțase la viața în Statele Unite ca să refacă averea familiei. Lichidarea vechilor afaceri de familie, confiscarea celor două camioane Studebaker, preluarea atribuțiilor ce reveneau șefului breslei măcelarilor de către un funcţionar sovietic mărunt și, în final, o slujbă umilitoare – deși măcar era legată de afacerea pe care o cunoștea atât de bine. Doar în momentul când Boris a spus că „mergea prin țară ca să cumpere vite pentru stat“ m-am gândit cu adevărat la faptul că Shmiel era măcelar, o îndeletnicire prin care își asiguraseră existența generații întregi din familia lui. Când eram mic și venea în vizită la noi, bunicul mă lua cu el, uneori o lua și pe mama, și mergeam cu mașina mamei până la centrul comercial din cartier unde, cuibărită între o frizerie și o farmacie, era o măcelărie evreiască. Această măcelărie, înghesuită și mereu enervant de rece din cauza cutiilor frigorifice aliniate pe o parte, pline de pachete cu chișcă și ficat congelat, era ținută de doi frați cu care, din clipa când ajungeam acolo, bunicul începea să sporovăiască în idiș. Adesea mă întrebam de ce aproape întotdeauna plecam de acolo fără să cumpărăm ceva, și abia când Boris a spus că „mergea prin țară ca să cumpere vite pentru stat” am înțeles că bunicul mă ducea acolo nu doar ca să audă vorbindu-se în idiș, ci și ca să discute despre carne, despre afacerea familiei. ascultat-o cu toată atenția, iar acum, când încerc să le vizualizez, văd ca prin ceață fotografia unei femei atrăgătoare, într-o haină de samur, și o fotografie foarte veche, cu un domn în vârstă, distins, serios, care poate era un rabin sau poate că doar purta o tichie vag orientală pe care adulții cu un anumit statut social și dintr-o altă epocă o purtau de obicei.

Traducere de Petru Iamandi