Istoria-palimpsest a Rusiei

 

Pe lângă biografia politică a lui Putin și sinteza de istorie rusă, Mark Galeotti a mai scris nenumărate lucrări pe teme ruse (între acestea, studii de securitate, incursiuni în trecutul armatei și al forțelor speciale Spețnaz, analize ale revoluției gorbacioviste și ale bătăliei de la Kulikovo din 1380).

O identitate fluidă şi hibridă

Autorul britanic reușește în cărțile sale, îndeosebi în sinteza de istorie, să susțină o linie de argumentație care sugerează existența unei istorii-palimpsest formată din mai multe straturi suprapuse. Cucerirea vikingă (varegă), influența bizantină, supunerea față de mongolo-tătari și Hoarda de Aur ș.a. și-au pus amprenta în mod pregnant asupra istoriei ruse, având ca rezultat o identitate hibridă, fluidă și generând o serie de mituri naționale pentru a o nega sau a o celebra (O scurtă istorie a Rusiei, p. 12). Convertirea la creștinismul de rit bizantin în timpurile Rusiei kievene și cucerirea Chesornesului (p. 36) de către cneazul Vladimir (980-1015) au fost readuse în atenție și instrumentalizate la cote maxime inclusiv cu ocazia ocupării Crimeei în anul 2014 la ordinele altui Vladimir – Putin. Mark Galeotti privilegiază dimensiunea conflictuală, istoria militară, și din credința că: „detaliile sângeroase ale politicii vechilor ruși pot părea îndepărtate, de mică relevanță azi“, dar ele nu trebuie ignorate pentru că: „se poate trasa o linie directă și adesea sângeroasă între respectivele vremuri și prezent“ (p. 31). Iar unul dintre argumentele sale este că: „foarte multe dintre ipotezele fundamentale ale rușilor referitoare la lume și locul lor în aceasta își au originea în vremurile lui Rurik, Vladimir, Iaroslav și ale urmașilor lor“ (p. 32).

Din mai multe puncte de vedere, în cărțile lui Mark Galeotti cititorul găsește povești despre putere, vulnerabilitate, complexul cetății asediate și al trădării (p. 32). Însă o altă dimensiune a studiilor sale surprinde lupta constantă între centru și periferie, precum și rivalitatea dintre Kiev, Novgorod și Moscova, iar apoi dintre Moscova și Sankt Petersburg. De altfel, chiar Vladimir Putin s-a afirmat în plan politic mai întâi în Sankt Petersburg și abia apoi (după 1996) l-a părăsit în favoarea Moscovei. Conflictele interne au marcat o bună parte a istoriei ruse, iar pericolul divizării a fost ca o stafie care a bântuit în mod constant imaginarul politic rus, fiind mereu invocat de cel care deținea puterea pentru a suprima vocile critice, aproape inevitabil acuzate că sunt în serviciul străinilor. La fel a procedat mai recent și Vladimir Putin cu rivalii săi politici, de la Mihail Hodorkovski (2003) la Aleksei Navalnîi (2020), pe care i-a și trimis la închisoare. De altfel, privind istoria pe o durată lungă, profesorul britanic este de părere că multe lucruri care definesc Rusia de astăzi, legate mai ales de instituțiile statale, pot fi găsite în domnia lui Ivan IV cel Groaznic (țar al Rusiei între 1547 și 1584) (p. 59) care a fost în același timp și constructor și distrugător de stat. Galeotti încearcă să aducă în prezent această discuție atunci când vorbește despre ce va fi după Putin (Hai să vorbim despre Putin!, p. 142 și urm.).

Este demn de apreciat cum Galeotti a tratat atât de echilibrat diverse epoci istorice. Studierea secolului al XIX-lea este fundamentală din cel puțin două motive: în primul rând pentru că este veacul în care identitatea Rusiei va fi contestată mai viguros și de către mai mulți actori decât oricând înainte (O scurtă istorie a Rusiei, p. 117) și, în al doilea rând, deoarece apare poliția secretă (Ohrana) – element central de guvernare – o instituție care s-a perpetuat și după 1917 cu alte denumiri (CEKA, NKVD, KGB etc.). Construirea unui stat polițienesc încă din timpurile țarismului a avut consecințe durabile și, în parte, a pregătit cucerirea puterii de către Lenin și bolșevicii săi care au exploatat circumstanțele favorabile ale Primului Război Mondial.

Însă, atât înainte, cât și după octombrie 1917, conducătorii ruși s-au confruntat cu similare dileme ale modernizării. Stalin a părut că le tranșează printr-o masivă industrializare sprijinită pe teroare. Statul birocratic și polițienesc al lui Lenin a cunoscut nemaiîntâlnite dimensiuni sub I.V. Stalin (p. 149). Pornind de la perioada comunistă, Mark Galeotti pune întrebări esențiale și caută continuități și permanențe în istoria rusă; spre exemplu: ce semnifică faptul că un regim secular revoluționar, ateist, își mumifică totuși conducătorul și îl tratează pe Lenin ca pe un sfânt? Dar faptul că un regim care predica internaționalismul a construit peste imperiul țarului și a extins hotarele acestuia cu același zel expansionist? (p. 141). Moștenirea sovietică a fost atât de puternică, iar tradiția pluralistă atât de firavă încât, după decembrie 1991, elita rusă din jurul lui Boris Elțin și Vladimir Putin a încercat să se definească pe sine și țara într-un mod convenabil care să excludă impunerea unei democrații liberale precum și apărarea statului de drept (p. 13). Cumva a ieșit din nou la suprafață o identitate fluidă și hibridă.

Un război geopolitic ce putea fi evitat?

Într-un singur punct autorul britanic este mai puțin convingător în demonstrația sa. El vehiculează ideea cumva simplistă că Europa de după 1991 nu i-a primit cu entuziasm pe rușii „care îmbrățișaseră cu înflăcărare stilul de viață occidental“; și continuă cu o explicație monocauzală spunând că: „din aceasta a provenit reacția negativă postimperială [rusă] care l-a adus în cele din urmă pe Vladimir Putin la Kremlin“ (p. 167). Este o interpretare unilaterală care seamănă într-un fel cu tezele istoricilor revizioniști occidentali care, mai ales din anii 1970, au pus pe seama Vestului, a americanilor în principal, radicalizarea lui Stalin și declanșarea Războiului Rece în era postbelică. De altfel, Galeotti pare că se contrazice atunci când vorbește despre sălbaticii ani 1990, dominați de jaf, tranziție eșuată la economia de piață, trecerea de la un monopol de stat la monopoluri private, precum și de alte patologii politice imputabile elitei ruse, nu Vestului.

Analiza lui Galeotti nu convinge nici atunci când este vorba despre așa-zisul proces de înstrăinare de Rusia produs după 1999-2000. Altminteri foarte atent la detalii istorice și la cazuri bizare neclarificate, Galeotti trece ușor (ca să ne exprimăm eufemistic) peste straniile atentate teroriste din 1999 care au stat la baza redeclanșării conflictului sângeros din Cecenia și i-au întărit puterea lui Putin asigurându-i victoria în alegerile prezidențiale din martie 2000. În schimb, analistul britanic aruncă vina pe Occident care „la începutul anilor 2000 a descumpănit un potențial aliat pragmatic“, adică Rusia primului Putin. A prezenta datele problemelor istorice în termeni normativi („Vestul trebuia să…“) este o eroare, mai ales când – acum două decenii și mai bine – existau suspiciuni rezonabile față de regimul lui Putin și practicile sale politice discutabile. Pe scurt, teza unui Putin dezirabil între 1999 și 2007, care ar fi scutit Occidentul de o luptă geopolitică inutilă cu Rusia, nu se susține; nici autorul nu aduce argumente solide în favoarea ei. Pe de altă parte, Galeotti a atins în cărțile lui – scrise extrem de alert și accesibile multor categorii de cititori – o problematică extrem de complexă și a încercat cu mult curaj istoriografic să ofere mai multe răspunsuri. Un merit al său este și acela că nu pretinde că deține adevărul absolut.

La un moment dat, afirmă autorul, „încă nu știm cu adevărat cine este Putin“ (Hai să vorbim despre Putin!, p. 11). Citindu-l pe Galeotti am putea ajunge la concluzia că, de fapt, în multe situații, Occidentul mai degrabă s-a făcut că nu îl înțelege pe Putin pentru a nu acutiza conflicte și pentru a rămâne pe eșichierul politic internațional cu Răul cunoscut, previzibil (p. 142).