Chipuri ale fragilității în ecoficțiune

Prin volumul de debut, Istoria albinelor, Maja Lunde a devenit un nume cunoscut în peste cincizeci de limbi și un autor foarte iubit și apreciat în țara sa natală, Norvegia. Istoria albinelor se prezenta ca fiind o scriitură consistentă, așezată pe trei paliere ale acțiunii separate de 246 de ani, în care umanitatea alunecă, din nesăbuință, într-o derulare distopică, spre marginile ei. Puternicul mesaj ecologist care rămâne să vibreze este doar pretextul unui dialog interior despre umanitate și speranță. (Tr)Aducerea în limba română a literaturii Majei Lunde, laureată în 2020 a marilor premii literare norvegiene Peer Gynt și Bjørnsonprisen, s-a datorat în primul rând Sandei Tomescu Baciu, directorul singurului departament de literaturi scandinave din România, cel de la Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca, persoana care a înființat secția de limbă și literatură norvegiană și Biblioteca de Studii Nordice în cadrul aceleiași facultăți. Încă tânăra scriitoare norvegiană a publicat în 2017 un alt roman, urmând aparent o identică formulă scriitoricească, tradus de această dată de și mai tânăra Ivona Berceanu, fosta studentă a Sandei Tomescu Baciu. Romanul a apărut, precum precedentul, la aceeași editură, Humanitas Fiction, în colecția Raftul Denisei, și poartă un nume cu rezonanțe asemănătoare celui dintâi, Istoria apelor. În fond, această adaptare a titlului în limba română este una reușită, pentru că numele originale ale celor două romane diferă: Bienes historie, respectiv Blå, adică Albastru. Traducerile din celelalte limbi nu au beneficiat de adaptări similare – dau, spre exemplificare, două dintre ele, predictibile și anoste: The End of the Ocean în engleză, Bleue sau La fin des océans în franceză.

Ceea ce propune Maja Lunde (și) prin noul roman se încadrează în tiparul „ecoficțiunii“ și presupune un proiect de arhitectură romanescă oarecum asemănător. Față de Istoria albinelor avem doar două planuri ale scriiturii, la distanță de doar 24 de ani, iar proiecția spațială anterioară, de pe cele trei continente ale emisferei boreale se reduce și ea la un spațiu mai mic al desfășurărilor, la Europa nord-vestică. Două fire narative aparent paralele sunt propuse în textura cărții precum urzeala unei țesături prin care să treacă firul de bătătură al lecturii. În text se vor dovedi a converge, precum în precedentul roman. Dar până să ajungem la punctul de convergență textuală să prezentăm protagoniștii: septuagenara Signe din Norvegia, născută în regiunea Sogn of Fjordane, în extremitatea occidentală a țării, o regiune cunoscută pentru industria hidroenergetică și pentru prelucrarea aluminiului, totodată pentru frumusețea naturală modelată de ghețari și pentru prezența celui mai mare ghețar din Norvegia, care se întoarce în 2017 în localitatea natală, Ringfjorden, spre a se desfășura în navigare în ocean și printre amintiri și David, proiectat într-o Europă aridă, deșertificată, a anului 2041, străbătând Franța de la sud spre nord alături de fiica sa Lou, în căutarea ținutului apelor. Din întrețeserea celor două povești rezultă o distopie tulburătoare, mai degrabă o derulare ucronică, o istorie potențială – iar aici dau dreptate traducătoarei să adapteze titlul original în Istoria apelor.

Signe, activista ecologică născută într-un peisaj care a creat-o, cum spune unul dintre personaje, Magnus, „convins fiind că peisajul își pusese amprenta asupra mea, în felul care merg, cu mișcări sacadate ale picioarelor, de parcă mereu aș fi călcat pe un deal” (p.8), își canalizează energia în lupta pentru apărarea naturii împotriva celor care încearcă doar exploatarea resurselor, chiar dacă această luptă o va desprinde de propria familie și de marea dragoste, amintitul Magnus. Ghețarul care i-a unit ajunge să îi separe. În fond îi separă doar propriile lor voințe, propriile lor alinieri. Ceea ce pentru cei apropiați, începând cu mama lui Signe, devine sursă de venit, pentru protagonista romanului, militanta Signe, e parte a ființei ei, în care se topesc deopotrivă cu gheața și amintirile dureroase:

Gheață care se topește, gheață care se topește în apă sărată, eu fac parte din ființa ei, eu sunt părtașă la tot ceea ce se întâmplă mereu, eu amplific schimbările, râd, tresar din cauza sunetelor, de propriul meu râs, ca un vraci necunoscut, o broască ce acționează din instinct, eu sunt o broască, un amfibian. Amfibienii mor, broaștele se sting în tăcere, fără ca lumea să-și facă griji , o treime din speciile lumii sunt pe cale de dispariție, dar nimeni nu se gândește la asta, broasca, în timp ce se deplasează prin peisajul mlăștinos al lumii, întotdeauna în contact cu apa, zveltă, modestă, nu destul de urâtă pentru a fi hidoasă, nu destul de ciudată pentru a fi amuzantă, doar ciudată, cu chicotelile și săriturile ei, în încercarea de a scăpa de oameni.“ (p.59)

Discursul activistei Signe încorporează povestea fragilității lumii și, implicit, a umanității, cum încorporează, topește un discurs de o candoare remarcabilă despre finitudinea fiecărei ființe, sau despre fragilitatea femeii care nu s-a emancipat pe deplin, care încă este supusă unor constrângeri, unor prejudecăți, unor preconcepții ale societății încă în derulare pe coordonatele exploatării (nu numai industriale) fără limite: „Nu-mi aruncă nici măcar o privire dar îi înțeleg. Pentru ei sunt doar o doamnă îmbătrânită, un pic ciufulită și neîngrijită, cu un hanorac ponosit și cu șuvițe de păr cenușii care ies prin găurile unei căciuli croșetate.“ (p.10) sau „Dar tinerii nu se gândesc că eu îmbătrânesc, pentru că ei nici măcar nu mă văd. Așa stau lucrurile, nimeni nu vede doamne bătrâne, au trecut destul de mulți ani de când m-a privit cineva […]“ (p.11) sau „Les hommes în franceză și men în engleză înseamnă atât bărbați, cât și oameni în general, în timp ce eu sunt ceva negativ; orice decizie luată de o femeie conține doar o limitare, fără a avea vreo reciprocitate.“ (p.264).

De cealaltă parte, David și Lou nu mai ajung să prindă ipostaza schimbării, să intervină cu umanitatea lor spre a nu permite alunecarea. Ei sunt inserați, 24 de ani mai târziu, într-o lume care deja a alunecat. Nu întâmplător, receptarea cărții scrise de Maja Lunde în limbile lumii, care a coincis ca apariție pe piață cu incendiile masive din Australia, a adus în prim plan focul pustiitor, apa ca gol, ca lipsă, ca nevoie, ca neîmplinire. În căutarea apei, tatăl și fiica, recompunând cumva o formulă pe care o întâlnisem în povestea paralelă (Signe alături de tatăl ei), se leagă prin nenumărate fire simbolice de istoriile alternative, derulate în sens invers. Subtilă este, de pildă, asocierea prin nume a ceea ce era domeniul de interes al tatălui lui Signe, midia de apă dulce Margaritafera margaritafera – aparent fără semnificație în derularea poveștii – de numele de care se leagă ceea ce acoperă orizontul de interes al lui David, Marguerite, o proiecție recontextualizată a lui Signe, o identică figură uscățivă și pistruiată, zveltă și energică. Descoperirea velierului Albastru, care poartă numele ghețarului norvegian (și apa topită a acestuia după sfertul de veac de la încărcarea ei) sunt punțile vizibile ale dialogului dintre planuri. În subteranele textului, fire simbolice aproape invizibile unesc cele două planuri, dau consistență, alimentează derulările.

Finalul este ambiguu – fericit ales a fi ambiguu, spre a nu se dilua povestea –, lăsând cititorului speranța că voința umană poate redeveni manifestă, că tenacitatea spiritului va conduce la descoperirea unor derulări alternative posibil încă a fi scrise în confluență cu filonul unei conviețuiri în natură, în comunitate. Istoria apelor nu este, prin urmare, un roman alarmist, interpretabil în contextul incendiilor din Australia sau al altor calamități naturale, ci unul despre indiferență și despre consecințele nefaste ale neasumării. Este un roman construit cu instrumentarul realist, chiar dacă derulat în ucronie, cu o frumusețe a scriiturii, cu o simplitate și profunzime a redării care determină lectorul să mediteze la fragilitatea umanității și a resurselor ei. Istoria apelor este o carte profund umană, cu nimic mai prejos decât Istoria albinelor (eu am găsit-o superioară stilistic), despre care cred că nu doar predispoziția mea pentru literaturile Nordului și pentru distopii sunt imboldurile care m-au determinat să plonjez în apele ei textuale.