Cu emoție, despre dezumanizare

Cu emoție, despre dezumanizare. Așa s-ar putea rezuma noul roman al lui Antunes, Până ce pietrele vor deveni mai ușoare ca apa, anunțat din titlu ca un amplu poem bazat pe o gândire antipodică, pe un joc al adversităților ce preiau controlul asupra evenimentelor. Și evenimentul esențial rămâne scriitura – încă o dovadă de magie literară pe care autorul o dezvoltă, iar noi o degustăm datorită traducerii impecabile realizate de Dinu Flămând și Anca Milu Vaidesegan.

Frazele sunt ritmate cu un simț muzical desăvârșit. Nu e de mirare că m-au dus cu gândul la Flaubert, cel ce își citea cu voce tare scrierile, sacrificând fără milă cuvintele ce nu acopereau respirația. Poate că și Antunesc are aceeași metodă pentru că echilibrul dintre articulație și dezarticulație, dintre viziunea întregului și dorința de a-l fragmenta, dintre pauză și efectul ei, dintre emoția năvalnică și golul absolut, dintre edificiul sufletesc ce durează o clipă și clipa cealaltă, macabră, tot acest echilibru prețios dintre mâl și lumină este susținut cu precizie matematică pe tot parcursul cărții. Epitetele sunt rare, căutate mai ales când indică culoarea pielii – și atunci devin contrastante. O impresie de lectură ar putea fi preeminența substantivelor asupra verbelor, fapt evident și din titlul cărții, unde avem două substantive și un singur verb. Primele nu doar că sunt mai multe, dar fac legile realității narative, dându-i o stabilitate nedorită de însuși creatorul ei, care preferă volatilitatea și se folosește de acest „neajuns“ (ce prea ușor devine sinonim cu greutatea) pentru a căuta un efect antinomic de eliberare. Când apar și verbe (tristă fatalitate, am spune!), multe dintre acestea sunt la gerunziu, mod nu foarte iubit de oamenii faptelor mari. Deci până și vocabulele ce ar trebui să indice mișcarea dau impresia de static, de insistență într-un loc fix, de rotire dureroasă. Verbele la gerunziu sunt ca un roi de albine ce zumzăie în fundal, provocând o stare de așteptate dirijată. Când nu zumzăie, deci când nu e gerunziu, sunt frânturi de verbe ce sugerează acțiuni doar schițate, gesturi părăsite în aer, faulknerian, suflu de marionete ce interpretează diverse roluri, fără prea mare convingere. Creatorul le insuflă viață, atât timp cât le privește. Ele recad în magazia de sentimente ponosite atunci când El se uită în altă parte. Ponosite, am spus? Da și nu prea, pentru că ura stă la pândă, mocnește pe îndelete, zumzăie ca un gerunziu nesfârșit.

Avem, deci, acțiuni întretăiate, suprapuse, propoziții ca niște clișee fotografice ușor voalate, ce apar și dispar într-o succesiune de scene statice, abia chemând mișcarea. Implorând-o să se manifeste. În acest context, nu e de mirare că ceea ce se întâmplă mereu și mereu este trecutul: „dacă tata ar fi fost aici ar fi țâșnit din flăcări, dintre bubuituri, dintre corpurile mutilate, din străfundurile groazei apucându-mă de cot ca să-i împiedice pe oamenii verzi să-mi facă rău

Ăsta-i al meu

împiedicându-i să mă arunce la pământ, să-mi zdrobească coastele, să-mi taie urechea, să mă pună într-un borcan cu alcool cu ochii deschiși, plângând, un bărbat verde către el arătându-mă cu pușca

Mai devreme sau mai târziu negrul se va răzbuna pe dumneavoastră“ (p. 83).

Se observă reducerea semnelor de punctuație până aproape de dispariție, lipsa lor fiind suplinită de suflul ritmic al frazelor. Citind acest roman, am reflectat la presiunea cinematografiei asupra literaturii. Este o concurență neloială ce obligă autorii la un efort în plus, la performanțe de prestidigitație literară.

Atâția morți te animă“, declară sublocotenentul portughez, militar în războiul colonial din Angola. El aduce acasă, la Lisabona, un copil negru. Trofeu de război? Sentiment de culpabilitate? Încercarea de a echilibra răul făcut prin salvarea unui suflet? Orice ar fi fost, legea talionului se dovedește mai puternică decât impulsurile sufletești vag compensatorii. Acel negru scos din infern, civilizat printre albi, școlit și căsătorit cu o femie albă, se va răzbuna pe tatăl lui adoptiv, pseudosalvator, în realitate un ipocrit ce vrea să-și acopere urmele. Invitat, după patruzeci de ani, împreună cu părinții cei noi, cu sora vitregă și soția, să participe la tradiția tăierii porcului, fiul își va ucide tatăl. Se dovedește că atâta frumusețe promisă nu a pregătit altceva decât o răzbunare sângeroasă, o degradare simbolică. Omul și porcul devin frați în sacrificiu.

Și moartea căzând năvalnic din cer. Așa o descrie copilul negru aparent salvat, de fapt pe veci pierdut în trecutul lui: „atâtea umbre în mine și înlăuntrul umbrelor flăcările de napalm, un bărbat cu brațele îndepărtate care se ridica în aer iar apoi cădea făcut scrum, atât de alb osul piciorului, atât de albe coastele și imediat după aceea negru, imediat după aceea sublocotenentul, încă nu tatăl meu, împiedicându-se de mine fără să mă vadă

Omorâți omorâți“ (p. 105).Obsesia pietrelor ca noduri de absorbție a unui real posibil, niciodată manifest, însă din care răzbat suspiciunea și frica. Sunt pietre în afară, dar și înlăuntru, pietre pe suflet și pietre pe rinichi. Se pare că pentru toate este responsabil acel copil negru.

Ți-e frică de băiatul dumitale?

și nu știu dacă a fost el cel care a pus pietrele în rinichiul soției mele iar apoi mă va lichida și pe mine, comandantul elicopterelor sud-africane către mine, dacă îți faci griji mori, dacă nu-ți faci griji mori așa că la ce bun să-ți mai faci griji după care a urmat un fel de zâmbet“ (pag. 186).

Acest roman al lui Lobo Antunes a apărut în 2017 la o editură din Lisabona, deci cu mult înainte de controversata mișcare Black Lives Matter, ceea ce îl absolvă de păcatul tezismului. Rămâne totuși dificil de înțeles de ce o femeie rasistă se căsătorește tocmai cu un bărbat de culoare, când ar fi putut să facă o alegere mai înțeleaptă, conformă cu firea ei. Să fie o dorință morbidă de a-și trăi viața alături de un individ pe care îl disprețuiește din tot sufletul? Se știe că disprețul este dublu malefic, îl consumă și pe disprețuitor! Pe de altă parte, de ce acel bărbat rabdă ani în șir să fie umilit, dezumanizat, comparat cu o maimuță, în loc să-și caute alt loc mai prielnic sub soare? Putem face speculații nesfârșite precum că negrul se pedepsește pentru că a rămas în viață în timp ce părinții lui și toți ai lui au fost uciși într-un război atât de nedrept, ce nu le-a dat nici o șansă, precum că Excelența Sa (soția rasistă) își asumă păcatele rasei albe și le dă glas; sau putem adopta alte căi de interpretare, la fel de bune sau la fel de false. Cert este că acest chin reciproc acceptat are o doză de absurd insolvabil.

Viața este privită ca o remanență a dezastrului sufletesc general: „și de unde știi tu că n-am murit fetițo, de unde știi tu că sunt încă viu, tatăl meu uneori

Ești tu sigur că te-ai întors de acolo?“ (pag. 196).

Morții sunt vii și vorbesc. Asta pentru că s-a abolit succesiunea firească a timpului. Însă nu doar timpurile se întretaie, ci și genurile. Epic, liric și dramatic au fost de mult demascate pentru convenționalismul lor, fiind mai potrivită definiția de atitudini complementare, deci coexistente. Interferențele sunt multiple și țin, cel puțin în cazul lui Antunes, de o abordare holistică, în sensul de recuperare și integrare a Totului sfărâmat în milioane de bucăți ce acum, iată, trebuie cârpite, puse la loc. Și cu ce efort! Așa se face că până și dintr-un câmp al violenței sângeroase, lirismul răzbate ca aspirație spre o posibilă evoluție ontologică. Deocamdată amânată.

Totul sugerează greutatea de piatră a textului pe care autorul reușește să-l ridice în slava lumii făcându-l mai ușor decât apa. Contrapunctul, înțeles și ca sonoritate muzicală, își ia partea leului. Bineînțeles că greutatea reapare pentru a fi ridicată din nou, sisific. Antunes cară pe umerii lui visul de a face pietrele mai ușoare. Cu alte cuvinte, își dorește ca scrisul lui să mântuiască ceva din greutatea acestei lumi, din ipocrizia războaielor ce creează libertatea de a ucide.

Carmelia Leonte