Fericirea. De la ipoteză la certitudine

Ceea ce oferă Jonathan Haidt în cartea sa Ipoteza fericirii. Armonia dintre știința modernă și vechea înțelepciune (în engleză The Happiness Hypothesis. Finding Modern Truth in Ancient Wisdom) reprezintă o strălucită sinteză a modurilor în care omul s-a raportat și continuă să se raporteze la o problematică veche de când lumea: fericirea. Ipotezele fericirii, așa cum le identifică autorul chiar în introducerea cărții sunt legate de următoarele ipostaze: fericirea dobândită atunci când obții ceea ce vrei (fericire trecătoare), fericirea care izvorăște din interior, idee cu rădăcini adânci în gândirea antică (budism, filozofia stoică greacă și romană) și fericirea care, potrivit cercetărilor recente, vine din exterior, prin legăturile pe care le stabilim cu ceilalți.

Cartea pornește de la ideea conform căreia gândirea umană este bazată pe metafore. Astfel, divizarea sinelui este imaginată diferit de Buddha (mintea este asemenea unui elefant aflat sub controlul unui dresor), de Platon (sine le/sufletul este repre zentat sub forma unui car tras de doi cai, partea rațională a minții, având rolul vizitiului) și de Freud care vede mintea divizată în cele trei părți bine-cunoscute: eul, supraeul și sinele. În ceea ce-l privește pe Freud, autorul construiește o imagine ilustrativă interesantă: mintea ar fi o trăsură victoriană trasă de un cal „în care vizitiul (eul) încearcă să controleze un cal nărăvaș și flămând (sinele) în timp ce tatăl vizitiului (supraeul) stă în spatele său și-l cicălește, spunându-i tot ce face greșit“ (p. 17). Metafora călărețului pe un elefant este o imagine care i se pare autorului eloc ventă pentru ceea ce numește „slăbiciunea voinței“. Câtă vreme călărețul de pe spatele elefantului ține în mână hățurile, poate deter mina mișcările ele fantului, dar numai în măsura în care elefantul nu are dorințele lui. Metafora elefantului ar exprima ideea că mintea este divizată în mai multe părți, unele dintre acestea aflându-se în conflict. Această metaforă, gândită inițial pentru a ilustra divizarea sinelui este extinsă la nivelul întregului volum. Cele patru diviziuni ale sinelui, stabilite de Haidt, sunt: minte versus corp, stânga versus dreapta, nou versus vechi și controlat versus automat. Astfel, corpul și mintea ar acționa ca două sisteme autonome, putându-se vorbi despre un creier visceral care își manifestă, prin reacțiile trupului, independența față de creierul principal. Diviziunea stânga-dreapta este reliefată prin existența celor două emisfere ale creierului, separate de corpul calos. Pe baza cercetărilor efectuate pe pacienții care au suferit o colosotomie sau care au suferit leziuni cerebrale, autorul constată faptul că în interiorul creierului ar exista două direcții contradictorii. Oamenii ar avea tendința de a inventa motive pentru a-și explica un anumit comportament, ceea ce a primit numele de confabulație. Potrivit acestui model, călărețul este cel capabil să confabuleze pentru a-și motiva comportamentul. Diviziunea nou-vechi se concentrează pe evoluția creierului la vertebrate până la apariția neocortexului, materia cenușie specifică creierului uman. În cortexul frontal și-ar afla sediul rațiunea, în ceea ce este numit un „scenariu prometeic“, focul rațiunii plasându-ne deasupra celorlalte animale. Cu toate acestea, deși se presupune că emoțiile au rămas în sistemul limbic, cortexul frontal „a declanșat o extindere majoră a emoționalității umane“ (p. 28). În termenii metaforici ai cărții, „apariția neocortexului a dat naștere călărețului, însă elefantul a devenit la rândul său mult mai inteligent“ (p. 30). Cea de a patra diviziune a sinelui, controlat-automat se dezvoltă în jurul ideii că limbajul, ca proces controlat, este în continuare perfectibil, în timp ce procesele automate sunt astăzi aproape perfecte. Pentru Haidt, din această perspectivă, „călărețul este asemenea unui consilier sau servitor; nu un rege, un președinte sau un vizitiu care ține strâns hățurile“ (p. 35). Elefantul ar reprezenta „instinctele, reacțiile viscerale, emoțiile și intuițiile care compun mare parte din sistemul automat“. Atât elefantul cât și călărețul au propria inteligență și, atunci când colaborează, „ne dau sclipirea de neasemuit a ființelor umane“.

Autorul observă că pe lângă tentația către răzgândire a elefantului, există și o anumită tentație către negativitate a călărețului, aspect care decurge din natura intrinsecă a minții umane construită astfel încât să reacționeze la pericole. Corpul este cel care reacționează mai repede la teamă („pe calea rapidă a amigdalei“), fapt exprimat plastic prin imaginea elefantului care, dacă se sperie de un șarpe, tot îl aruncă din șa pe călărețul care nu se sperie de șerpi. Amigdala nu acționează doar asupra trunchiului cerebral, declanșând reacția la pericol, ci ajunge până la cortexul frontal, influențând gândirea. Concluzia este că nu se poate câștiga lupta cu un elefant înspăimântat și furios, dar se poate ajunge, printr-o modelare treptată, la o influențare a gândirii automate și a stilului afectiv. De asemenea, sunt analizate premisele psihologice ale conceptului de reciprocitate, mecanismele reciprocității: ultrasociabilitatea (manifestată în disponibilitatea regnului animal de a-și proteja propriile gene, adică progeniturile), extinderea relațiilor de rudenie, necesitatea specific umană de a răspunde cu un reflex automat de reciprocitate (este citat aici experimentul unui psiholog care a trimis felicitări de Crăciun unor necunoscuți și care a primit răspuns de la aproape toți destinatarii).

Pe de altă parte, predispoziția oamenilor de a se considera superiori din punct de vedere moral celorlalți se reflectă în faptul că judecățile lor sunt în mod inevitabil atinse de ipocrizie. Participanții la studiile psihologice care vizează acest aspect nu consideră că greșesc, fapt întâlnit și în realitate: „de la cel care îți taie calea pe autostradă până la naziștii care conduceau lagăre de concentrare, majoritatea oamenilor cred că sunt buni și că acțiunile lor sunt la fel de bine intenționate“ (p. 95). Rezultă faptul că toți avem un „avocat interior“ care ne justifică orice alegere greșită am face și că avem tendința de a ne privi întotdeauna într-o „oglindă roz“. O soluție ar fi: „să fim mai puțin moraliști și mai puțin înclinați să ne implicăm în certuri și conflicte“ (p. 117), aceasta fiind, în opinia autorului, calea perfectă către găsirea fericirii. Mai sunt luate în discuție și modurile în care se câștigă sau se poate estompa starea de fericire. Autorul pleacă de la starea celui care nu găsește un sens vieții (din Ecleziast), până la constatarea evanescenței plăcerii provocate de succes. În strânsă legătură cu căutarea fericirii, s-ar afla următorul principiu al progresului: „plăcerea rezultă mai degrabă din înaintarea către o țintă, decât din atingerea acelei ținte“ (p. 121). Un alt principiu invocat este cel al adaptării. Răspunsul lui Stephen Hawking, întrebat fiind cum a reușit să rămână optimist, în ciuda bolii de care suferea, este elocvent: „Când aveam 21 de ani, așteptările mele au fost reduse la zero. Din acel moment, am privit totul ca pe un bonus“ (p. 123).

În Iubirea și atașamentele este susținută ideea conform căreia mamele le transmit copiilor gene ale fericirii, cu condiția ca ele să fi fost „câștigătoare la loteria corticală“. Modelul iubirii filiale este invocat și în ceea ce Haidt numește „dragostea/relația romantică“, considerând că iubirea matură își are originea în atașamentul care se stabilește în copilărie între copil și părinți. Similitudinea gesturilor îndrăgostiților cu cele ale copiilor față de părinți este de domeniul evidenței, în ambele cazuri apropierea ducând la eliberarea de oxitocină. În definirea dragostei, autorul apelează la diferențierea pe care o stabilesc Ellen Berscheid și Elaine Walster între iubirea pasională și iubirea camaraderească. Iubirea pasională ar fi asemenea unui drog, în timp ce iubirea camaraderească este descrisă prin metafora viței-de-vie „care crește, se împletește și treptat îi leagă pe cei doi laolaltă“ (p. 175). Astfel, în cazul iubirii pasionale, după ce efectul dopaminei trece, călărețul se trezește și „poate evalua în ce punct l-a adus elefantul“ (p. 177). În aceste condiții, iubirea pasională nu este de durată, dar se poate transforma în iubire camaraderească, devenind iubire pe viață. Se pare că avem nevoie de ceilalți pentru a fi fericiți, chiar cu prețul renunțării la libertatea personală absolută. În acest sens, Haidt îl parafrazează pe Sartre: „Iadul sunt ceilalți. Dar și raiul.“ (p.186). Adversitatea ar fi un rău necesar deoarece „ne forțează să reducem din viteza cu care parcurgem drumul vieții, ajutându-ne să zărim cărările care se deschid de o parte și de cealaltă“ (p. 198).

Autorul identifică virtuțile care pot determina și pot întreține fericirea și care fac parte din ceea ce, în terapia cognitiv-comportamentală a psihologiei pozitive se concentrează în jurul întrebării: cum poți să devii o persoană mai bună? Pe de altă parte, înțelegerea și cultivarea virtuților în prezent și mai ales în viitor deschide o problematică mai amplă, socială, religioasă și morală. Penultimul capitol al cărții, Divinitate cu sau fără Dumnezeu, ia în discuție relația omului cu divinitatea și impactul pe care religia îl are asupra fericirii. Pentru înțelegerea comportamentului omului religios, Haidt se folosește de propriile cercetări sau experiențe pe care le-a trăit nemijlocit. Astfel, deși se declară ateu, autorul confirmă că există o anumită stare religioasă interioară specifică pe care o descrie ca înălțare sau minunare.

În Originea fericirii sunt reluate sintetic ideile enunțate pe parcursul cărții despre ipoteza fericirii, care conduc la concluzia că, deși nu putem găsi un răspuns la întrebarea despre scopul vieții, putem totuși găsi un răspuns la întrebarea referitoare la scopul în viață. În aceste circumstanțe, fericirea ar fi mai degrabă „un produs al raporturilor armonioase“ căreia trebuie „să-i asigurăm condițiile potrivite și apoi să așteptăm“ (p. 317).

Fără a fi un tratat exhaustiv despre fericire, cartea lui Haidt are toate datele unui studiu dens despre ipotetica fericire umană. Pentru că, a fi fericit înseamnă, în cele din urmă, a înțelege ce este fericirea…