București, pe vremea aceea era capătul, dacă nu al Universului, cel puțin al Europei, și pe aici mai toată lumea vorbea franțuzește. Pe stradă puteai să întrebi cât e ceasul sau pe ce cale să o apuci, în franceză și de la primul om întâlnit în drum, cu reale șanse de succes. M-am întors la București la sfârșitul secolului trecut. Și cam bănuiam că franceza va fi dat îndărăt. Îmi închipuiam că germana o va fi înlocuit. Mă înșelam. Astăzi, în România, ca pretutindeni, după o jumătate de veac de tragedii și de încercări, lingua franca este engleza…
Foarte repede, tatăl meu se simți în largul lui la noul său post diplomatic. Cred că cei trei ani pe care i-a petrecut la București au fost printre cei mai fericiți din viața lui de diplomat. Se împrietenise cu doi bărbați de seamă care jucau un rol important sub domnia regelui Carol al II-lea, un Hohenzollern, fiu al lui Ferdinand întâiul: Gheorghe Tătărăscu și Nicolae Titulescu.
Tătărăscu era președinte al Consiliului (de miniștri), dar cel mai remarcabil dintre cei doi era Titulescu. Cu aerul unui mongol venit din fundul Asiei, de o inteligență sclipitoare, foarte atașat de Franța a cărei limbă o mânuia cu rară perfecțiune. […] Politica era intim amestecată cu viața noastră familială. Numele unor Duca, Brătianu, Iorga, Maniu îmi erau, pe la zece ani, la fel de familiare ca și cele ale unor Briand, Barthou, Chautemps sau Blum. Părinții mei primeau mulți oaspeți. Printre siluetele familiare își făceau vad mai cu seamă două femei excepționale, notabile în vremea lor, astăzi cu totul date uitării, și de care tatăl meu se atașase cu prietenie: Marta Bibescu și Elena Văcărescu. Asiduitățile lor pe lângă părintele meu erau dintre cele mai vivace, iar el le aprecia și le îndrăgea mult, atât pe una, cât și pe cealaltă. Iar mai târziu, aveam să-l îndrăgesc și să-l admir mult pe Emil Cioran, moralistul disperat și vivace, autor al Manualului de descompunere, al Silogismelor amărăciunii și al Căderii în timp, și pe Eugen Ionescu, ale cărui scrieri Cântăreața cheală, Scaunele și Regele trage să moară au fost tot atâtea triumfuri scenice și literare.
E cam ciudat, îi zisei într-o seară lui Cioran întorcându-ne de la un dineu, dumneata care te plângeai de lume și care disprețuiai succesul, iată-te acum sărbătorit și celebru.
Ah!, îmi răspunse el, din fericire, m-am căptușit și cu un ulcer.
Atins de boala Alzheimer, moartea avea să i se tragă de la altceva. Cu puțin înainte de stingerea lui, François Nourissier îi aduse pe patul de spital un buchet de viorele. Cioran le-a dus la gură… și le-a mâncat.
Cea mai vestită dintre toate româncele de la Paris a fost însă Contesa de Noailles, cea pe care Maurice Barrès o admira nespus. Autoare a volumului Inima fără egal, a Străluminărilor, a Onoarei de a suferi. Ce versuri…
„O, inimă, biata mea inimă, cea dârză de-atâta bravură
Pentru tot ce-și dorea…“
sau:
„Ce bucurie mă cuprinde când tu ești cea ce-mi suferi, tu…“
Ea era născută în familia Brâncovenilor, o veche familie românească, dar de viță grecească…
Mult frumoasă, foarte cultivată, prințesa Bibescu aparținea și ea unei familii ilustre, cu alianțe sau chiar înrudită cu nume aristocratice franțuzești. Unul dintre membrii săi, un verișor al Martei, fiu de „hospotar“, adică domnitor în Valahia, era un prieten foarte apropiat al lui Proust. Inspirat mai ales de Robert de Montesquiou și poate și de Bertrand de Salignac-Fénelon, personajul de Saint-Loup din Căutarea timpului pierdut împrumută unele dintre trăsăturile sale de la acel Anton Bibescu.
În România, Marta Bibescu locuia în împrejurimile Bucureștiului, la o proprietate familială unde obișnuiam adesea să mergem: la Mogoșoaia…
Către sfârșitul vieții atât de tumultuoase și ardente a principesei Marta, desfășurată între București și Paris, Generalul de Gaulle îi aduse omagiulsău:
Pentru mine, domnia voastră sunteți Europa.
Înainte de a se apropia de Franța până într-acolo încât s-a confundat cu ea și a scrie în limba noastră mai multe lucrări care au cunoscut momentele lor de glorie – Papagalul verde, Catherine Paris, La bal cu Marcel Proust sau Katia, biografie romanțată a prințesei Dolgoruki, amantă și apoi soție morganatică a țarului Alexandru al II-lea −, ea întreținuse, mai ales cu Kronprinz-ul Wilhelm, prieteníi nemțești pe care i le reproșa cu amărăciune rivala sa, Elena Văcărescu. Cu mult mai puțin favorizată decât Marta, de către istorie dar și prin natură, însă și ea profund francofilă, de o inteligență strălucitoare, Elena cultiva cu succes o artă de bunăvoie lăsată deoparte de către femei, de la Renașterea italiană și până la Revoluția franceză: era o natură elocventă. Îi propusese tatălui meu o conferință dialogată care a fost pronunțată, de nu cumva îmi joacă feste memoria, la sala Pleyel din Paris. Tema era Iubirea și prietenia.
Dumneavoastră veți vorbi despre prietenie ca Cicero, îi zisese ea. Eu în schimb voi vorbi despre iubire ca o persoană de rând.
Într-o zi, la București, Marta Bibescu îl invită pe tatăl meu la un dineu în cutare sau cutare zi.
În seara respectivă, îi răspunse el, nu pot: cinez cu Elena.
Prințesa nu-și ascunse nemulțumirea:
Cel puțin, dumneavoastră sunteți cinstit, nu mă mințiți. Ce stă înainte, este locul unde se învârte frigarea. […] Lucrul de care mă îngrijeam mai cu seamă era să evit de a merge să mă joc cu prințul Mihai, fiul regelui Carol, și care era cam de o vârstă cu mine. La acest punct, părinții mei renunțară fără a se codi prea mult, și din motive destul de particulare, să mă constrângă la atare corvoadă. Ei nutreau un cult pentru prea frumoasa regina Maria, nepoată în același timp a reginei Victoria și a țarului Alexandru al II-lea și mamă a regelui Carol. Taică-meu, în schimb, respingea cu o blândețe implacabilă comportamentul fiului reginei, care afișa deschis legătura sa cu Magda Lupescu, cea ridicată la demnitatea de amantă oficială înainte de a o încheia ca soție a amantului ei regal. Taică-meu nu ținea realmente să mă vadă frecventând o casă, fie ea și una domnitoare, unde se derulau asemenea lucruri rușinoase…
Ceea ce-mi era cel mai mult pe gustul meu erau deplasările oficiale în care îmi însoțeam părinții în diferitele ținuturi ale României. În Moldova, pe atunci încă ținut românesc, și în Bucovina, unde eram uluit de splendoarea bisericilor ortodoxe împodobite, atât la interior, cât și la exterior, de fresce din secolele al XV-lea și al XVI-lea: Sucevița, Moldovița, Voroneț… La Sinaia, în inima Carpaților, unde tinerii români începeau să se inițieze în plăcerile jocurilor zăpezii, grație uimitoarelor schiuri de lemn, pe care încălțămintea era fixată în mod rigid cu niște lungi curele care nu îngăduiau niciun joc gleznei sau gambei. Pe proprietățile îndepărtate ale familiei Brâncoveanu, unde ne duceam asupra iernii în sănii trase pe omăt de câini voinici sau de cai, se vedeau în depărtare puncte negre care se deplasau destul de iute pe zăpadă: erau lupii. Poate doar cu scopul de a ne distra, ni se puneau la îndemână hălci de carne crudă pe care le aruncam cu nepăsare peste umăr, chipurile spre a ne pune la adăpost de atacurile acestor monștri feroce, dar care aveau altele în cap decât ideea de a ne devora taman pe noi…
În România acelei vremi, încă eminamente agricolă, vechile familii tradiționale – Bibeștii, Brâncovenii, Cantacuzinii, Ghiculeștii, Cuzanii, Știrbeii…− continuau să dețină un loc important. Se povestește că în cursul unei recepții la palat, o întreagă încrengătură de Ghiculești s-a prezentat regelui Ferdinand, predecesorul lui Carol al II-lea: prințul Constantin, prințul Gheorghe, prințul Nicolae, toți Ghika. Vine la rând și un băiețel de șapte sau opt ani, prințul Mihail Ghika.
Așa de tânăr, murmură regele, și deja Ghika..
Stabilimentul monarhic era amenințat mai puțin de către o extremă stânga, foarte anemică în acea vreme, cât de către „Garda de fier“, de tendință fascistă, detestată de către tatăl meu…
(Din volumul de memorii al lui Jean d’Ormesson Je dirai malgré tout que cette vie fut belle − titlul sugerat de un vers al poetului Louis Aragon −, Éditions Gallimard, NRF, Paris, 2016)
Traducere de Mihai Botez