Huliganismul la feminin

Nu-mi pot scoate din cap imaginile pe care toate televiziunile le transmit în buclă de câteva zile: două femei îi administrează unui bărbat o bătaie zdravănă, lovindu-l cu mâinile și cu picioarele, călcându-l repetat pe palmă până la a-i fractura degetele și, într-un târziu, la intervenția Poliției, fotografiindu-l cu telefonul (tot ele!) și înjurându-l ca la ușa cortului. Se aude clar, între altele: trepanatule! Rețineți cuvântul, o să vedeți mai încolo de ce. Scena se petrece în plină zi la ușa Ministerului Sănătății. Cele două femei depuseseră saci de gunoi, marcați cu o cruce prevestitoare, plini cu mesaje care solicitau demisia lui Vlad Voiculescu. Alte foi A4 erau răspândite pe scări și pe trotuar. Bărbatul a citit câteva și, îngrozit de natura mesajelor, a vrut să le strângă. În acel moment, femeile au tăbărît pe el. Totul a fost filmat. Nu se știe sau nu știu eu de către cine. Nota bene: în condițiile în care Ministrul fusese deja demis, la ce bun protestul?

Spectacolul oferit de cele două femei m-a șocat. Nu numai că eu însumi am avut totdeauna o cu totul altă imagine despre femei decât aceea a unor bătăușe. Huliganismul mi s-a părut totdeauna apanajul bărbaților. Tradiția tuturor majorității popoarelor le înfățișează de obicei pe femei ca pe niște zeițe, modele de frumusețe la trup și la suflet. Femei urîte și rele există, de asemenea, în imaginația popoarelor, de la vrăjitoare la „soacre“ (deși nici cu nurorile lui Creangă nu ne este neapărat rușine) sau la maștere (mame vitrege). Nu cunosc însă niciun act de huliganism atribuit femeilor. Între cele două forme de violență fizică sunt diferențe importante.

De regulă, femeile participă, în istorie sau în mitologie, la spectacole strict ritualizate în care sunt implicate blestemul sau moartea. În orice ritual există un sâmbure religios, care înnobilează acte reprobabile în esența lor. Bărbații, ei, se joacă destul de des cu totul altfel, fără neapărat o justificare metafizică. Originea huliganismului modern nu trebuie căutată în războaiele nenumărate, care au căzut dintotdeauna în sarcina părții bărbătești a omenirii. Războaiele au fost totdeauna reglementate. De aceea găsesc puțin potrivită denumirea de „amazoane“ pe care comentatorii de televiziune au dat-o celor două agresoare. Amazoanele erau războinice, dar aveau un cod al onoarei. Citiți superba carte a Adrianei Babeți! Ce ar fi de discutat despre onoarea celor două bătăușe?! Poate despre vulgaritatea comportării și a vocabularului ar trebui să vorbim.

Comentariile televizate mi-au sporit starea de inconfort moral provocat de scena din fața Ministerului Sănătății. Un șef de partid la fel de obscur ca și, până nu demult, partidul pe care-l conduce era de părere că bărbatul agresat ar putea fi dat în judecată de cele două huligance pentru a fi furat din bunurile lor! Să auzi și să nu crezi! Unde pui că niciun intervenient n-a făcut obsevația că bărbatul agresat n-a ripostat în niciun moment, deși era un tânăr în putere, căruia nu i-ar fi venit prea greu să le întoarcă celor două femei loviturile. Un avocat specializat în echivocuri pseudojuridice dădea și el cu bâta în baltă: de ce facem un caz acum după ce am trecut cu vederea atâtea agresiuni contra fostei puteri comise de… bărbați? Fiindcă nu era în chestiune, nestimabile! Mai nimerit era, de pildă, să ne reamintească de elevele care și-au lăsat lată o colegă mai mică sau de femeia care și-a înjunghiat concubinul. Dar chiar și așa, scena recentă nu se aseamănă decât în puține puncte cu cele care i-au precedat.

Particularitatea întâmplării de săptămâna trecută este următoarea: motivația violenței nu mai este de natură personală, orgoliu, gelozie, invidie, sexualitate, „nepotrivire de caracter“, bani. Motivația de data asta este pur ideologică: partizanatul politic. O motivație transpersonală, precum aceea care a funcționat în cazul legionarilor în interbelic. Nu se poate spune că n-au existat avertismente în privința degenerării discordiei politice în agresiune fizică. Toată lumea știe că huligancele sunt clone ale senatoarei care a speriat Parlamentul. Mahalagioaica din Senat n-a recurs până acum la violență fizică; ea dă din gură, spurcă, agresează verbal, cu alte cuvinte, când nu trântește ușa (la propriu) în nasul unui angajat al Parlamentului, care, norocul lui, purta mască. Clonele senatoarei sar direct la bătaie cu cei care nu le împărtășesc opiniile. Era un pas dinainte așteptat. În sfârșit, huliganismul nu mai e masculin. Și l-au asumat și femeile. Care, iată, nu se mai mulțumesc să spargă geamurile autobuzelor cu fotbaliști din clubul advers, cum au făcut recent fanii Liverpool cu madrilenii de la Real. Ele sparg adversarilor capul și le fracturează degetele, trăgându-le viguroase șuturi în fund.

Cum să nu fiu șocat de un astfel de extract de vulgaritate din partea unor doamne (sic!) ?