În câteva rânduri, ați făcut o comparație între actuala clasă de politicieni și cea din anii 1990, în favoarea celei mai vechi. Premieri, România a avut în ultimul deceniu și câțiva mai tineri, din generația mea: Emil Boc, Victor Ponta, Dacian Cioloș… Ce raporturi ați avut cu aceștia, dat fiind că nu mai erați competitor politic? Și cum îi evaluați acum, când nu mai sunt premieri?
Pe unii i-am întâlnit întâmplător și în afara politicii. Nici chiar când eram ambasador pe lângă UNESCO, raporturile dintre noi n-au avut legătură cu politica. Au avut cel mult cu Uniunea Scriitorilor. Nu l-am cunoscut mai deloc pe Dacian Cioloș. Când era prim-ministru, i-am cerut o întrevedere, împreună cu Pino Caramitru, ca să ne plângem de mizeriile pe care le făcea ANUC unul din pasagerii miniștri ai Culturii, Vlad Alexandrescu, membru al Uniunii Scriitorilor fără nicio carte de autor (nu mă întreba cum a devenit membru în aceste condiții!). „Eu sunt ministrul străzii“, îi spusese el lui Pino, referindu-se la susținerea pe care o acorda amatorilor de toată mâna în locul profesioniștilor. Pino nu l-a iertat: „Și eu care credeam că sunteți ministrul Culturii!“ La o întâlnire de la minister, la care fusesem împreună cu Gabriel Chifu și Varujan Vosganian, ne-a luat de sus, dându-ne pe mâna unui consilier care n-avea nici măcar numirea pe post, dar făcea și desfăcea deja totul în instituție. Când s-a umplut paharul, am solicitat, Pino și cu mine, audiența de care am pomenit la prim-ministru. Cioloș ne-a primit imediat. I-am vorbit atât de dificultățile pe care ni le făcea ministrul „străzii“, dar și de tratamentul pe care ni-l aplicase: răuvoitor, nepoliticos și arogant. I-am mărturisit lui Cioloș că participasem la destule întâlniri cu oficialități din trecutul regim, inclusiv cu Ceaușescu, dar nu avusesem niciodată parte de un asemenea tratament. Cioloș ne-a ascultat atent. Era vădit supărat de ce îi auzeau urechile. Bănuiesc că a mai avut, în zilele următoare, ecouri referitoare la „activitatea“ lui Alexandrescu. Nu se poate ca Mircea Mihăieș, care a făcut parte din comisia care i-a atribuit titlul de doctor honoris causa al Universității de Vest, să nu-i fi amintit lui Cioloș, la rândul lui, de rolul nefast jucat în cultură de ministrul „străzii“. Fapt e că foarte curând, l-a schimbat. Ales ulterior senator USR, Alexandrescu și-a continuat campania contra Uniunii Scriitorilor, reclamându-ne pentru cine știe ce fantezie personală. Dar nu despre Alexandrescu voiam să vorbesc, scuză-mi abaterea de la subiect. Cioloș s-a purtat admirabil în acea unică împrejurare în care l-am întâlnit, nu neapărat fiindcă l-a dat pe scorțosul individ afară, dar mai ales fiindcă a înțeles fără multă vorbă cât rău putea face acesta culturii. Un prim-ministru dependent de un partid, indiferent care, din nefericire, n-ar fi făcut un asemenea gest. Criticat din toate părțile, Cioloș merită mai multă considerație decât i s-a arătat în timpul scurtului său mandat. Continui să cred că Iohannis a făcut o alegere bună. Trebuie să fiu sincer și să adaug că am, în schimb, mari îndoieli în privința ezitărilor politice ulterioare ale lui Cioloș, care l-au împins la o alianță cu mediocritatea prezumțioasă numită Barna, și care, implicit, l-au făcut coleg cu Alexandrescu. Ca să nu mai vorbesc de candidatura la președinție pe presupuse voturi „furate“ tocmai de la cel care îl numise, împotriva tuturor, prim-ministru. La un om atât de inteligent, să fie vorba de ambiție?
Nici cu Emil Boc nu m-am întâlnit în politică. Ambasador fiind, am fost silit să apelez într-un rând la el. România era exclusă de la votul Adunării Generale a UNESCO dacă nu plătea cotizația anuală. Obligația revenea Ministerului Culturii. Doar că Toader Paleologu, ministru în funcție, mă ducea cu vorba. În disperare de cauză, l-am sunat pe prim-ministru. Trebuie să-ți spun, dragă Daniel, că protocolul îmi interzicea o astfel de intervenție. Am contat pe faptul că soția lui Boc își dăduse doctoratul cu o teză despre roman, în care se folosise, sper, cu ghilimelele de rigoare, căci n-am citit teza, de Arca lui Noe. Își recunoscuse „fapta“ însăși autoarea într-o vizită a mea la Universitatea din Cluj. Boc a venit cu helicopterul direct de la Deva, într-o sâmbătă, fiindcă îl avertizasem că luni era ultimul termen pentru plata cotizației. În sediul guvernului, eram noi doi și ofițerii de la intrare. Nici șeful de cabinet, nici secretara. M-a impresionat atenția pe care a arătat-o solicitării mele. De la Deva putea lua foarte bine drumul Clujului. Nu era o simplă dovadă de respect față de persoana mea, era conștiința răspunderii față de interesul României, una din țările cu state vechi din UNESCO. Dacă n-aș fi știut cum sunt tratate astfel de probleme de către cei mai mulți înalți funcționari publici de la noi, probabil că n-aș fi apreciat gestul prim-ministrului la justa lui valoare. Mai târziu, de câte ori Uniunea Scriitorilor a organizat la Cluj diferite evenimente literare, primarul Boc ne-a acordat tot sprijinul și a fost mai mereu prezent. Nu mi s-a părut că a fost, ca prim-ministru, așa cum au pretins neprietenii lui, marioneta președintelui. Nu-i va fi fost ușor să lucreze cu un președinte autoritar ca Băsescu, dar s-a comportat corect și n-a lăsat niciodată să se observe vreo fisură în raporturile dintre ei. Ca primar al Clujului, e lăudat de mulți. N-am idee dacă fostul membru al PD mai joacă un rol politic în PNL. Fapt e că PNL îl susține pentru un nou mandat la primărie, pe care îl va câștiga cu siguranță.