Viața, moartea, cocorii

În ziua de 6 august 1945, când Hiroșima a fost răvășită de explozia primei bombe atomice lansate de americani, Sadako Sasaki avea doi ani și jumătate. Victimă a iradierii, murea peste zece ani, răpusă de leucemie.În 1958, în Parcul Păcii din Hiroșima, era dezvelită o statuie dedicată copiilor, victime inocente ale atacului nuclear. În vârful statuii este imortalizată Sadako. Ține deasupra capului un cocor de metal.

Sadako a crezut în legenda care spune că, dacă un bolnav reușește să facă o mie de cocori de hârtie (orizuru), divinitatea îl va ajuta să se însănătoșească. A făcut peste 1.300 de cocori de hârtie, dar miracolul nu s-a petrecut.

După ce a vizitat Parcul Memorial din Hiroșima, Rasul Gamzatov, poet din Daghestan, a scris în limba munților (avar) un poem intitulat Cocorii. Tradus în 1968 în limba rusă de Naum Grebnev, poemul a fost publicat în „Novyi Mir“.

Mark Bernes, actor și cântăreț celebru, considerat un fel de Frank Sinatra al rușilor, a fost impresionat de poem. A schimbat câteva versuri, apoi l-a rugat pe Yan Frenkel să compună o melodie. Așa s-a născut cântecul.

Când l-a ascultat prima oară, Barnes a izbucnit în plâns. Avea să imprime Cocorii în ziua de 9 iulie 1969. Murea peste cinci săptămâni, la 16 august, răpus de un cancer pulmonar.

În anul 2000, Dmitri Hvorostovski lansează versiunea proprie a Cocorilor. Succesul este uriaș, pe măsura faimei fenomenalului bariton despre a cărui voce Renée Fleming spune că este cea mai frumoasă dintre vocile celebre.

Există multe imprimări video ale Cocorilor filmate în concertele lui Hvorostovski, dar niciuna nu este mai tulburătoare decât cea realizată pe când artistul aflase că nu mai are mult de trăit.

Dacă aș fi fost întrebat cum îmi închipuiam un exemplar uman indestructibil, n-aș fi avut nicio ezitare să-l numesc pe „Dima“ – atletul superb, „tigrul alb siberian“, bărbatul „cu chipul lui Nuriev și vocea lui Dumnezeu“.

În plină glorie, la 53 de ani, este lovit de un cancer pe creier. Se stinge peste doi ani, la Londra. Cu puțin înainte de moarte își face o apariție senzațională pe scena Metropolitanului din New York. Sala și presa sunt în delir.

Cum părăsim această lume poate să spună despre noi la fel de mult ca felul în care am trecut prin viață. Și Hvorostovski nu a dorit să plece ca un învins.

Versurile Cocorilor vorbesc despre credința naratorului că soldații căzuți n-au putrezit pe câmpul de luptă. Ei s-au transformat în cocori albi. Într-o aliniere perfectă, șirurile lor se pierd în zare.

Dar există, mereu, un loc gol în șirul de cocori. Naratorul își închipuie că e locul său. Îl va ocupa, când îi va veni rândul. De sus, îndepărtându-se, va rosti în noua sa limbă numele celor dragi, rămași pe pământ.

Nicio grabă. Ineluctabilul nu se grăbește. Moartea nu s-a eschivat niciodată de la întâlnirea cu cineva, dar momentul întâlnirii este stabilit doar de ea. Chiar și atunci când degetul de pe trăgaci este al tău.

Așa cum tema muzicală a Larei din Doctor Jivago nu mai este doar a Larei, așa cum dansul lui Zorba și al partenerului său de „afaceri“ nu mai este doar al lor, Cocorii nu mai sunt, demult, doar soldații căzuți.

Ascultând melodia lui Maurice Jarre o anexăm chipurilor lui Julie Christie și Omar Sharif. Ascultând sirtakiul lui Zorba îl asimilăm chipurilor lui Anthony Quinn și Alan Bates. Pentru mine, Cocorii cheamă chipul lui „Dima“.

Astfel de imagini le datorăm ochiului de dinafară. Îl închidem din- tr-un motiv sau altul. „Dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deșteaptă“, ne spune poetul. Acel ochi ne ajută să vedem altfel, în alte dimensiuni, poate chiar altceva.

De la particular la universal trecerea nu o face decât genialitatea. Și doar simplitatea este genială. În vreme ce formulele sofisticate caută, genialitatea găsește.

În 1957, Zboară cocorii era primul film care spărgea tiparele staliniste despre eroismul soldaților. Narațiunea curgea altfel. De-atunci, și Tatiana Samoilova, și Aleksei Batalov, și Dmitri Hvorostovski și-au luat zborul.