La capătul secolului

Am fi tentați să credem că, în urmă cu un secol, cu războiul mondial abia sfârșit, România o ducea mult mai rău decât acum și că abia își trăgea sufletul. Așa să fi fost oare? Să aruncăm o privire și să vedem care era starea de spirit a românului obișnuit cu o sută de ani în urmă.

Din fericire, apariția unor cărți formidabile sau a unora doar reușite nu poate fi în nici un fel prevăzută: ele apar și gata, fără preaviz, fără ca nimeni să fi știut – doar autorul, care a păstrat cu strășnicie secretul până când și-a văzut volumul copertat în rafturile unei librării. Când spunem că apariția unei cărți bune reprezintă „o fericită surpriză“, nu exagerăm deloc, cu toate că expresia a intrat în rândul celor comune; formulăm în același timp, fără să vrem, o banalitate și un adevăr important. Cărțile bune sunt întotdeauna rare. Ne-am obișnuit atât de mult cu tipăriturile anoste, egale cu ele-însele, încât ivirea unei cărți ieșite din comun ne umple de mirare fericită.

În urmă cu un secol, prin 1920, atmosfera din România era cu totul alta decât acum. După câțiva ani de înfrângeri, de suferință, de foamete și frig într-o Moldovă epuizată, ieșise din toate astea o Românie mare, a cărei sarcină devenise aceea de a uita.

Într-un avânt inconștient, lumea culturală românească hotărîse să pună între paranteze trecutul imediat și să înceapă o viață nouă. Îndată ce Pacea s-a încheiat prin Conferința de la Paris, în țara noastră, în doar câțiva ani, apăreau revistele „Sburătorul“ (a lui E.Lovinescu), „Gândirea“ de la Cluj, reapărea sub forma ei adevărată „Viața Românească“ etc. Dar fapt și mai important, răsăreau în peisajul literar românesc Lucian Blaga, Al.Philippide, Vasile Voiculescu, Ion Pillat, George Topîrceanu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu etc., etc. Dacă mai adăugăm listei câteva nume mari dinainte de război (Arghezi, Bacovia, Sadoveanu), atunci simpla citire a listei ne plonjează astăzi în neverosimil.

Cum? Toți în același timp și în doar câțiva ani? Da, chiar așa! S-au întâmplat minuni și în țara noastră în acei ani care puneau capăt războiului. Ca și cum imensa suferință și uriașele pierderi umane care secătuiseră țara ar fi fost imediat răsplătite prin apariția concomitentă a câtorva genii și prin înconjurarea lor cu o pleiadă de figuri strălucite. Darul divin se înfățișa astfel în toată splendoarea lui.

Văzând în profuziunea de mari scriitori și de mari opere ivită după Marele Război un soi de bunăvoință divină, nu suntem departe de adevăr; în chip fantastic, a urmat un interval prodigios, cu autori și opere literare într-o cadență nebună, fără egal în istoria noastră.

S-ar spune că pronia cerească nu numai că a răsplătit suferințele unui popor, dar s-a gândit și la ce urma să i se întâmple mai târziu acelui popor. Peste România avea să se abată un nou război (de data asta pierdut!), o ocupație străină și o dictatură de jumătate de secol. Așa că, în doar câțiva ani, între 1919 și 1944, li s-au dat românilor atâtea cărți cât să-și încălzească sufletele ani de zile, în timpul lungului îngheț care urma.

Ca întotdeauna în asemenea împrejurări, contemporanii lui Blaga, Philippide, Rebreanu ori Camil Petrescu nu știau că traversează un moment de grație. Contemporanii miracolului nu-l observă niciodată. Trebuia să mai vină un război, oamenii să facă după aceea foame, să se umple de frică și să nu mai aibă ce cărți să cumpere din librării pentru ca să-și dea seama, în fine, ce fel de timpuri trăiseră până de curând și cum se spulberaseră acele timpuri ca fumul.

Cel care cumpăra, în primăvara lui 1921, un număr din revista „Sburătorul“, îl parcurgea cu interes și spera ca asemenea reviste să apară cât mai multe; nu și-ar fi închipuit în ruptul capului că peste numai câțiva ani, în țări din jurul nostru, milioane de oameni vor fi asasinați doar pentru vina de a se fi născut. Și că momentul apariției „Sburătorului“ va fi intrat în legendă.

Înseamnă că, în ciuda aparențelor, trăim ceva mai rău decât în urmă cu un secol.