Criterii amestecate

Ne amintim cu părere de rău de dispăruta, azi, colecție … interpretat de…, care a figurat timp de aproape două decenii în portofoliul defunctei, și ea, Edituri Eminescu. Nu toți scriitorii examinați sub acest format monografic au fost la fel de valoroși, desigur, și nu toate selecțiile au fost la fel de bine realizate. Însă, semnate de critici și istorici literari sau de cercetători cunoscuți (unii, ei înșiși, specialiști în scriitorul respectiv sau autori de monografii), cărțile colecției au reprezentat un instrument de lucru util pentru toți cei care studiază literatura română. Antologarea sobră, echilibrată și ordonată monografic a principalelor referințe despre un scriitor a fost, adesea, punctul de pornire al alcătuirii unei bibliografii de cercetare, al unor noi studii despre scriitorul respectiv, ori un instrument de lucru nepretențios, totuși riguros, pentru nespecialiști. Dispariția colecției a fost, indiscutabil, una dintre pierderile însemnate ale cercetării umaniste din țara noastră.

O apariție recentă pare, însă, a sugera că există o inițiativă de reluare, sub o formă ușor schimbată, a venerabilei instituții. Este vorba de volumul Emanoil Bucuța interpretat de…, alcătuit de Iulian Dămăcuș și apărut la Napoca Star, sub auspiciile unei colecții intitulate „Biblioteca de critică“.

Emanoil Bucuța e, nu mai încape îndoială, un scriitor care merită readus în atenție. „Intimist“, după formula lui E. Lovinescu, preluată și de Călinescu (care-i acordă, ostentativ, un mai mare interes: Lovinescu i-l prefera pe Emil Dorian), Bucuța a inaugurat un stil în poezia interbelică și, deși a colaborat un timp la „Gândirea“, a fost imun la cântecele de sirenă ale extremei drepte. A rămas modern, preocupat să marcheze distanța față de stilul neoromantic cultivat de sămănătoriști în momentul debutului său precoce, survenit în 1913, dar și de tradiționaliștii minori de după 1918. A scris, de asemenea, romane și eseuri și a fost un infatigabil conferențiar și organizator de evenimente culturale, inclusiv peste hotare, acolo unde a asigurat, cu mai multe prilejuri, reprezentarea culturii române. Dispărut în 1946, el a fost mai degrabă uitat convenabil în primul deceniu și jumătate al regimului comunist: modernitatea și atmosfera cosmopolită – vizibilă în romanele sale, în special în Maica Domnului de la mare (1930), localizat în mediul aristocratic-estetizant din Balcic – nu se potriveau deloc cu agitația și propaganda prin literatură. Recuperat după 1960, Emanoil Bucuța nu a mai intrat niciodată, la drept vorbind, în circuitul publicului larg, rămânând un autor preferat de exegeții specializați: Ovid S. Crohmălniceanu (a cărui sinteză în trei volume despre literatura interbelică nu-l putea ocoli), Dumitru Micu (pentru poezia de la „Gândirea“), Mircea Muthu (pentru aspectele balcanice din literatura scriitorului). După 1989, ambele dicționare literare de referință – Dicționarul general al literaturii române și Dicționarul scriitorilor români – i-au consacrat articole ample și bine redactate, avându-i ca autori pe Gabriela Drăgoi, în cel academic, respectiv, Ion Vartic, în cel coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi și Aurel Sasu. Amândoi, de altfel, autori de exegeze notabile privind opera scriitorului. Statutul de bun poet de raftul al doilea e însă certificat de absența lui Bucuța din Istoria critică a literaturii române, a lui Nicolae Manolescu, unde este doar citat de trei ori, fără a beneficia de un capitol propriu, ca și din 100 de poeți români în 100 de ani, cea mai cuprinzătoare propunere de listă canonică, elaborată cu participarea a peste 30 de critici și istorici literari și publicată în România literar\, nr. 16/2019.

Iulian Dămăcuș, autor al unei bune cercetări consacrate lui Nastratin Hogea (Calea lui Nastratin, 2020), s-a gândit, prin urmare, să îl readucă în atenție pe poetul care vâna „disonanța ca pe o răzbunare“, antologând o serie de repere critice care, împreună, ar putea, cel puțin în intenție, să furnizeze o descriere monografică a operei. Nu am la îndemână un repertoriu al fostei colecții … interpretat de…, dar, dacă referințele critice din DGLR sunt complete, Emanoil Bucuța nu a beneficiat de un volum în cadrul ei: prin urmare antologia critică a lui Iulian Dămăcuș este prima de acest fel. Și, cum spuneam, indiscutabil că poetul, prozatorul și organizatorul cultural merită, astăzi, o asemenea antologie.

Din păcate, drumul de la intenție la realizare este lung și, în cazul prezentei culegeri, nu este încununat cu o reușită. Autorul selecției e departe de a fi un specialist în Bucuța, în interbelic în general, și nu este critic literar. Culegerea sa nu se bazează pe o imagine critică limpede a operei scriitorului și pe o situare la fel de clară a acesteia, în epocă și în istoria literaturii. De aceea, Emanoil Bucuța interpretat de… nu reușește să fie – cum au fost cele mai multe dintre volumele fostei colecții – o monografie alcătuită din fragmente scrise de alții, și nici măcar un repertoriu semnificativ al reperelor critice.

Astfel, pe lângă obișnuitul capitol de „receptare în presa epocii“, Iulian Dămăcuș are ideea bizară de a antologa… fragmente din zilele noastre, decupate de pe bloguri și pagini de socializare, scrise de anonimi amatori, ori de a transcrie conținutul unor… emisiuni de televiziune. Las laoparte faptul că, la o lectură atentă, textele cu pricina sunt niște colecții de platitudini compilate, la nivelul lor de înțelegere a literaturii, de jurnaliștii de azi… din textele critice care ar trebui să facă obiectul selecției. Însă Dămăcuș nu pare a observa (deși antologhează el însuși un text din presa de epocă, semnat de Petru Comarnescu) că, dacă în volumele din vechea colecție… interpretat de… se găseau capitole cuprinzând receptarea scriitorului în presă, aceasta se datorează faptului că atât la 1900, cât și în interbelic, ziarele aveau pagini de cultură la care colaborau regulat critici reputați și scriitori. Lovinescu scriind despre Sadoveanu în „Facla“ este un demers din cu totul altă paradigmă decât Alex Dima vorbind la ProTV despre „Florin Bucuțea aduce cultura în satele din Ardeal“ (sic!). Rezultatul acestui amestec straniu nu e nicidecum o hartă a poziției lui Emanoil Bucuța în conștiința publică de azi: aceasta s-ar fi putut obține din consultarea, eventual, a manualelor școlare – din care Bucuța lipsește –, ori a graficului editării operei după 1989 – care nici el nu înregistrează nimic semnificativ.

Nici partea „serioasă“ a volumului nu e mai bine gândită. E neclar, de exemplu, criteriul organizării referințelor: cronologic sau de autoritate critică? Dacă s-ar fi optat pentru cronologie, editorul avea la dispoziție două repere: 1) cronologia operei (ordonând referințele în funcție de anul de apariție a volumelor lui Emanoil Bucuța), sau 2) cronologia receptării (ordonând textele în funcție de anul apariției exegezelor respective). Dacă ar fi optat pentru autoritatea critică, antologia ar fi trebuit să înceapă cu cercetările cele mai ample, semnate de criticii și istoricii literari cei mai importanți, urmând a „umple“ întregul cu observațiile parțiale ale altora. Iulian Dămăcuș nu a făcut nici una, nici alta.

Cât privește selecția fragmentelor antologate în sine, intrăm într-o zonă crepusculară. Cine se pricepe, cât de cât, la critica și istoria literară știe că, lângă E. Lovinescu, G. Călinescu, Tudor Vianu, Perpessicius, Pompiliu Constantinescu sau Ovid S. Crohmălniceanu, nu e nimic de selectat din Alexandru Bădăuță, Gheorghe Cardaș, Ion Rotaru sau Marian Popa. Ion Vartic, de asemenea, este prezent cu o prefață din 1977 la romanul Capra neagră (din cadrul colecției „Restituiri“ a Editurii Dacia), iar nu cu articolul monografic impecabil consacrat lui Bucuța în Dicționarul scriitorilor români. Gabriela Drăgoi, autoare a unui studiu foarte interesant (Un Orient crepuscular, 1994) și a articolului din Dicționarul general al literaturii române, lipsește cu desăvârșire, dar e prezent cu o băgare de seamă… Ion Cristoiu (?!).

În plus, volumul este redactat și paginat imposibil, fiind dificil de urmărit vreun fir ideatic și, în general, de consultat bibliografic selecția. Chiar și paginația este de nivelul unei publicații școlare, nu al unei cărți de istorie literară. Amestecul criteriilor răstoarnă bunele intenții, transformându-le în contrariul lor. Emanoil Bucuța nu are parte nici în 2021 de o adevărată relectură critică, iar noi rămânem cu gustul amar al unui talmeș-balmeș de texte juxtapuse fără noimă, din care nu putea rezulta decât un volum confuz.