„O cicatrice pe un perete de aer”

 

Virgil Mazilescu (n. 1942 – m. 1984) este un poet rar, neînseriabil în generații, promoții, grupuri și grupuscule, cenacluri, trenduri. La fel ca el sînt Petre Stoica, Daniel Turcea, Mircea Ivănescu, Angela Marinescu, Ion Mircea, Nicolae Prelipceanu. Toți aceștia nu se legitimează prin altceva decît prin operă. De regulă una cu amprentă apăsat personală. Originalitatea lor e, în primul rînd, privilegiată. Ea vizează, de cele mai multe ori, desprinderea, iar nu atașamentul față de un trend sau gust al momentului, o ruptură mai exact spus nu o dată polemică, dacă nu explicită. O altă ciudățenie a lor, ca să zicem așa, este că ei sînt nu doar rari, numărabili, ci și opera lor însăși e, la cei mai mulți, cantitativ pauperă. Scumpă cum s-ar zice: o carte, două, plus cîteva plachete subțiri la depărtare în ani. Acesta e și cazul și lui Virgil Mazilescu.

Virgil Mazilescu e arpentorul. Un personaj extramundan măsurînd, explorînd „fragmente din regiunea de odinioară“. Una nu geografică, așadar, ci una temporală. Viața sui-generis. Explorarea are loc, firește, prin nisipurile mișcătoare ale unei anamneze culturale. Cum poemul la Virgil Mazilescu e și arhitectură suplă și originală, o formă de libertate afișată pe care poetul și-o revendică fățiș în fața platitudinii poeziei comune, el trebuie reprodus întocmai ca într-o fotografie vivantă:

ar putea fi arpentorul

asta ne-ar mai trebui mai întîi: să pice unul din smirna

sau din rodos unul cu memorie feroce

și pe motiv că viața este întrucîtva insesizabilă

și că viața este vagă – prin urmare – și așa cum este

să înceapă el măsurători precise

ar putea fi el arpentorul? măcar toboșarul?

ar avea degetele lui capacitatea aceea rar întîlnită

de a înflori – mirabile visu – la o simplă și pură atingere?

nu știm nimic și se vede că nu vom ști niciodată

și nimeni nu pică din smirna și nimeni din rodos

nimeni și nimic niciodată „și focul

pe care l-au învelit ale primăverii largi ape“.

Doi sînt vectorii de forță care țin vie, și astăzi, poezia lui Virgil Mazilescu. Întîi, retorica spectaculoasă, desigur, a emisiei suprarealiste „de rețetar, dispersia sintagmatică, dicteul și colajul , exprimarea voit antipoetică, indiferența ortografică și prozodică“ (Eugen Negrici), vizibil apropiată de cea a lui Gellu Naum. Atîta doar că la Virgil Mazilescu suprarealismul e șocant nu doar la nivelul limbii în general, al expresiei provocatoare, ci și la cel al realității dramatice captate liric din acel moment – anii 1970-1980. El vine, năvălește pur și simplu, peste o stare jalnică a limbii române, cea mai de jos prin care a trecut ea, poate, vreodată, cea degradată, clișeizată, sufocată politic și ideologic cu locuri comune, urîte și sterpe de sens. „Suprarealismul“ lui Virgil Mazilescu nu doar că deschide larg ferestrele limbii române din anii debutului său, ci pare a le sparge pur și simplu, primenind-o, reanimînd-o după o cataplexie semantică.

Al doilea vector de forță al poeziei lui este acela al mariajului uimitor dintre o anume ceremonie personală a poemului, subtil muzicală, în pofida tuturor libertăților de exprimare pe care poetul și le asumă cu orgoliu, și mesajul, comunicare esopică, subversivă a întregului. Totul e posibil doar cu complicitatea cititorului care lecturează empatic, nu o dată, mesajul ascuns, criptat, ca în poemul prietenii.

Elegiile acestui poet sînt pe cît de intense pe atît de fidele limbii înseși în care sînt scrise, încît ele, cuvintele, plîng nu doar „dragostea mea“, ci și pe ele însele, ca pe un substitut eteric:

tu dormi dragostea mea. sînt singur am inventat poezia și nu mai

am inimă.

Unele poeme criptate poate pentru cititorul momentului în care au fost ele scrise (anii șaptezeci, optzeci ai secolului trecut) par, recitite astăzi, de o transparență limpede, de cristal. Cum e și acest, în fond, poem tranzitiv:

întoarcerea lui immanuel

cu vorbe care știu să pășească străinul acesta ne-a descris mai

multe peisaje înlăcrimate. a spus că un șal plutind peste pră-

pastie pare uneori un joc părăsit la căderea întunericului sau

o boală foarte umilă.

dar priviți o priviți: cămașa lui este de argint. și lungit lîngă

el soarele își aduce aminte cu multă smerenie. veseliți-vă dragilor

căci s-a întors immanuel.

Poetul Virgil Mazilescu nu are nevoie să se întoarcă. Nici măcar să fie, cum se mai spune, „revizitat“, „relecturat“. Poezia lui are o prospețime, și acum, uimitoare. Ea e aici și nu acolo, nu are vîrstă, nu-i nici bătrînă, nici tînără: e doar vie. Asta pentru că poetul a găsit cheia aceea miraculoasă a limbii inoxidabile prin care poți vedea nu doar în afara ta orice, lumea largă, ci și înăuntru, acolo unde sînt atîtea și atîtea lucruri dosite sau uitate:

dacă există în sfîrșit speranța că mă voi putea întoarce o clipă

din drum și cu alți ochi voi privi marea: acel surîzător pas

al inimii