Poeme de Andrei Zanca

 

Și-acum, când sunt aproape

și-acum, când sunt aproape

nesfârșit de aproape, mi-aș fi dorit

lângă mine un apropiat, un om blajin

să ne așezăm în liniște sub un arbore

sorbind laolaltă un pahar, murmurând

încet și blând, până se va lăsa înserarea.

Totul pare a fi, ori chiar este, cum ai scrie

despre o întâmplare, înainte ca ea

să se fi terminat

ca un experiment cu o înserare, cum

suna titlul singurei cărți a unui amic, dus.

însă noi vom rosti mai departe lucruri

despre lucruri, oameni despre oameni

vorbe, pe care ar trebui să le audă

și nu, pe care vor ei să le audă, cum ar fi

o zi frumoasă, ori un simplu rămas bun.

De-a lungul vieții

mi-a fost dat să pricep că nu există

noroc în scris.

există harul, ce rămâne.

și există relațiile, caduce.

Cel cu har recunoaște, harul la altul.

Cel cu relații, îi detestă în taină

pe aceștia din urmă însă, concomitent

și pe sine însuși, așadar

nu aprecierile amicilor de breaslă contează

ci cele ale cititorilor necunoscuți și singuratici

rari prin delicatețe, și care nu îndrăznesc

să te abordeze, nicicum.

Mesajul însă, a ajuns.

deși igrasia ideologiilor pătrunde

pretutindeni, în industria culturii acum

după cum străinii ne-au apreciat mai mult

decât ai noștri, cei cu relații.

cu o floare nu se face primăvară, însă se trezesc

ca prin minune pășuni, livezi și grădini

doldora de flori.

și astfel, totul pare a fi, ori chiar este

cum ai scrie despre o întâmplare, înainte

ca ea să se fi terminat

există cei care, după ce și-au atins scopul, depun

armele, intră-n congrese, parlamente și uniuni

se așează

și-ncepe grotescul, nepăsarea mortală

prostituarea și somnul obscen în jilțuri.

În cei rari, flacăra mai arde

iar, câtă vreme stai la masă cu înșiruirea

pe-o coală, e bine. dacă o lansezi în lume

nu-ți mai aparține, scapă controlului

și-și începe un drum, o viață, care ar putea

să ți-o ceară lin, pe-a ta.

Prispa casei

memoria e o formă de sete în nopțile interminabile.

aceeași mărginire, ignoranță și prostie preluând

diferitele chipuri ale dogmei

și timpul trece și înțelegi acum

atâtea, încât nu mai înțelegi nimic.

să ne fie dor și dincolo de o moarte?

aud respirând între coloane și arbori

viețile tale anterioare, cu toții în tranzit

și e ca și atunci când te copleșește mâhnirea

și începi să tai încet ceapa spre a ascunde

jena lacrimilor.

mereu aceiași, în stare de orice cruzime

de orice josnicie și-n inima ta nimic decât

sigiliul de neșters al primului sărut

și-apoi crești și simți mereu o anume

lipsă, de neînțeles – și era doar

prospețimea, vorba și gestul firesc de-atunci

repegușul și dălbina.

privesc în susul apei

și e mereu mai mult decât atât.

privirea, o contragere, apa încremenită-n

prelungiri, și-atât de mulți copaci prin preajmă

încât mă izbește-n piept forfota oamenilor, stingher

pe mal sub unghia durerii, orice aș face.

Și-a fost ultima vară a copilăriei când deodată

am zărit capătul și m-am trezit din nou

pe prispa casei

O moarte trăită

disperarea beznei

e aproape palpabilă, lumi

dispar de azi spre mâine, și doar

mersul face din drum, drum umblat

doar ascultând tăcuți, răbdători un Altul

ne putem tămădui

de judecăți, sentințe și etichete facile

deseori redescoperindu-ne pe noi înșine

în ceea ce spune el, de vreme ce toți cei

ce ne sunt împotrivă, nu sunt decât maeștrii noștri

ce ne determină astfel să recunoaștem partea de

umbră din noi.

Natura nu-și face publicitate. E numai splendoare

și sacralitate, și-o altă vibrație a luminii ne schimbă

și pe noi, tot de azi pe mâine

Nu fiecare are privilegiul unei morți trăite

pe care să o răzbească mântuind, de aceea

mă întrebam deseori în momentele

de cumpănă, oare ce ar spune, ce ar face

Iisus acum?

Iar răspunsul era mereu altul

și totuși, același.

Clipe blânde

inefabile, când toți mai dorm și păsările

se trezesc sfioase / își înalță

cântul într-un canon

peste coroanele arborilor, își răspund neîncetat

cu o încredere uitată

de mulți, totul până încep să huruie motoarele, totul

până începe vacarmul din minte, încât se poate auzi

tăcerea inimii, și-ntr-un târziu, strigătul de pe malul

celălalt, Voi, cine sunteți?

Dulce neputință a reamintirii, și totuși

e încă îndurare, altminteri de ce am fi

atât de unici, doar spre a ne mistui

lent în neant?

Cine îndură, pentru acela

dumnezeu se-ndură,

spuneau bătrânii

războiul ca afacere, mizeria

celor mulți, drept strategie, vorbe

vorbe definitive, ca cele cioplite

pe lespezile din cimitire.

Ne mor de lume bătrânii, de inimă grea.

ochii deschiși ai morților, ochii viețuitoarelor

din abatoare – sfâșietor reproș, însă cum de mai

există în lumina lor pe lângă acest neistovit amar

și unda iertării?

Unde ne sunt copiii, nepoții de altădată?

pare să se întrebe un bătrân, șezând pe lavița

din fața porții.

Am trecut prin multe în viață,

oi trece și prin moarte, mai șoptește

închinându-se Hristosului de lemn,

bătut de ploi și zăpezi, acolo

înspre marginea satului