Și-acum, când sunt aproape
și-acum, când sunt aproape
nesfârșit de aproape, mi-aș fi dorit
lângă mine un apropiat, un om blajin
să ne așezăm în liniște sub un arbore
sorbind laolaltă un pahar, murmurând
încet și blând, până se va lăsa înserarea.
Totul pare a fi, ori chiar este, cum ai scrie
despre o întâmplare, înainte ca ea
să se fi terminat
ca un experiment cu o înserare, cum
suna titlul singurei cărți a unui amic, dus.
însă noi vom rosti mai departe lucruri
despre lucruri, oameni despre oameni
vorbe, pe care ar trebui să le audă
și nu, pe care vor ei să le audă, cum ar fi
o zi frumoasă, ori un simplu rămas bun.
De-a lungul vieții
mi-a fost dat să pricep că nu există
noroc în scris.
există harul, ce rămâne.
și există relațiile, caduce.
Cel cu har recunoaște, harul la altul.
Cel cu relații, îi detestă în taină
pe aceștia din urmă însă, concomitent
și pe sine însuși, așadar
nu aprecierile amicilor de breaslă contează
ci cele ale cititorilor necunoscuți și singuratici
rari prin delicatețe, și care nu îndrăznesc
să te abordeze, nicicum.
Mesajul însă, a ajuns.
deși igrasia ideologiilor pătrunde
pretutindeni, în industria culturii acum
după cum străinii ne-au apreciat mai mult
decât ai noștri, cei cu relații.
cu o floare nu se face primăvară, însă se trezesc
ca prin minune pășuni, livezi și grădini
doldora de flori.
și astfel, totul pare a fi, ori chiar este
cum ai scrie despre o întâmplare, înainte
ca ea să se fi terminat
există cei care, după ce și-au atins scopul, depun
armele, intră-n congrese, parlamente și uniuni
se așează
și-ncepe grotescul, nepăsarea mortală
prostituarea și somnul obscen în jilțuri.
În cei rari, flacăra mai arde
iar, câtă vreme stai la masă cu înșiruirea
pe-o coală, e bine. dacă o lansezi în lume
nu-ți mai aparține, scapă controlului
și-și începe un drum, o viață, care ar putea
să ți-o ceară lin, pe-a ta.
Prispa casei
memoria e o formă de sete în nopțile interminabile.
aceeași mărginire, ignoranță și prostie preluând
diferitele chipuri ale dogmei
și timpul trece și înțelegi acum
atâtea, încât nu mai înțelegi nimic.
să ne fie dor și dincolo de o moarte?
aud respirând între coloane și arbori
viețile tale anterioare, cu toții în tranzit
și e ca și atunci când te copleșește mâhnirea
și începi să tai încet ceapa spre a ascunde
jena lacrimilor.
mereu aceiași, în stare de orice cruzime
de orice josnicie și-n inima ta nimic decât
sigiliul de neșters al primului sărut
și-apoi crești și simți mereu o anume
lipsă, de neînțeles – și era doar
prospețimea, vorba și gestul firesc de-atunci
repegușul și dălbina.
privesc în susul apei
și e mereu mai mult decât atât.
privirea, o contragere, apa încremenită-n
prelungiri, și-atât de mulți copaci prin preajmă
încât mă izbește-n piept forfota oamenilor, stingher
pe mal sub unghia durerii, orice aș face.
Și-a fost ultima vară a copilăriei când deodată
am zărit capătul și m-am trezit din nou
pe prispa casei
O moarte trăită
disperarea beznei
e aproape palpabilă, lumi
dispar de azi spre mâine, și doar
mersul face din drum, drum umblat
doar ascultând tăcuți, răbdători un Altul
ne putem tămădui
de judecăți, sentințe și etichete facile
deseori redescoperindu-ne pe noi înșine
în ceea ce spune el, de vreme ce toți cei
ce ne sunt împotrivă, nu sunt decât maeștrii noștri
ce ne determină astfel să recunoaștem partea de
umbră din noi.
Natura nu-și face publicitate. E numai splendoare
și sacralitate, și-o altă vibrație a luminii ne schimbă
și pe noi, tot de azi pe mâine
Nu fiecare are privilegiul unei morți trăite
pe care să o răzbească mântuind, de aceea
mă întrebam deseori în momentele
de cumpănă, oare ce ar spune, ce ar face
Iisus acum?
Iar răspunsul era mereu altul
și totuși, același.
Clipe blânde
inefabile, când toți mai dorm și păsările
se trezesc sfioase / își înalță
cântul într-un canon
peste coroanele arborilor, își răspund neîncetat
cu o încredere uitată
de mulți, totul până încep să huruie motoarele, totul
până începe vacarmul din minte, încât se poate auzi
tăcerea inimii, și-ntr-un târziu, strigătul de pe malul
celălalt, Voi, cine sunteți?
Dulce neputință a reamintirii, și totuși
e încă îndurare, altminteri de ce am fi
atât de unici, doar spre a ne mistui
lent în neant?
Cine îndură, pentru acela
dumnezeu se-ndură,
spuneau bătrânii
războiul ca afacere, mizeria
celor mulți, drept strategie, vorbe
vorbe definitive, ca cele cioplite
pe lespezile din cimitire.
Ne mor de lume bătrânii, de inimă grea.
ochii deschiși ai morților, ochii viețuitoarelor
din abatoare – sfâșietor reproș, însă cum de mai
există în lumina lor pe lângă acest neistovit amar
și unda iertării?
Unde ne sunt copiii, nepoții de altădată?
pare să se întrebe un bătrân, șezând pe lavița
din fața porții.
Am trecut prin multe în viață,
oi trece și prin moarte, mai șoptește
închinându-se Hristosului de lemn,
bătut de ploi și zăpezi, acolo
înspre marginea satului