Self-control

în mai multe rânduri, cititorul cărților de poezie publicate la noi a putut observa modul ingenios în care autorii, cu ajutorul editorilor, își mascau sterilitatea. Volumele lor erau de fapt niște plachete, însă printr-o tehnoredactare generoasă era multiplicat numărul paginilor, produsul final având mai degrabă spații albe decât versuri propriu-zise. Micile întâmplări, volumul lui Călin Vlasie, nu intră în această categorie de artefacte editoriale, autorul „optzecist“ făcând programatic o poezie, cum scriam cu un alt prilej, „de o stranietate lapidară“. Într-o generație în care conștiința poetică este mai importantă decât talentul versificării și asocierii de imagini, Vlasie ducea încă din tinerețea lui experimentul la o formă artistică „extremă“. Versurile lui mai vechi au un cod ce cade în afara ariei gustului public și dincolo de înțelegerea unor critici literari mai tradiționaliști. Accesibilitatea, narativitatea, biografismul, prozaismul, toate caracteristici ale poeziei „optzeciste“, nu definesc poezia experimen tală, de o dificultate și un ermetism cvasi-moderniste, scrisă înainte de 1990 de Vlasie. Cum se prezintă volumul nou, apărut după o perioadă atât de lungă?

De la prima lectură, se observă că el se distinge valoric de comeback-urile unor colegi de generație precum Iaru și Cărtărescu, ale căror recente volume de poezie, apărute de asemenea după mulți ani, sunt întristătoare. La antipod e exemplul lui Mureșan, a cărui revenire cu un volum nou a fost, acum o vreme, un eveniment literar. Nu este deloc ușor pentru un poet, indiferent de formula și de generația lui, să dea cărți semnificative, evitând autopastișa. Vlasie și-a schimbat prin Micile întâmplări direcția poetică vizând, anterior, o radiografiere rece și tehnică a sistemului socio-cultural și a unei istorii iraționale trăite „la cald“. Acum instanța și ipostazele observatorului-analist par „umanizate“, iar între spațiile și momentele realului și, de cealaltă parte, investigația și radiografia subiectului cunoscător nu mai există tensiune. Și structura poemelor, și forma lor se „îmblânzesc“, sintaxa contorsionată și reprezentarea prin discurs eliptic lăsând loc, în volumul de față, unor micronarațiuni lirice scrise (cum spun politicienii noștri când vor să se știe că au urmat o școală) „cu subiect și predicat“. E drept că Vlasie nu poate renunța cu totul la vechiul său mod de poetizare, astfel că ultima secțiune din cele trei ale volumului va ridica ștacheta dificultății, fixând-o acolo unde ea era odată. În Lom, ilustrată cu desene la fel de bizare și de interesante ale autorului, avem un lung poem format din secvențe distinse unele de altele și numerotate ca atare, penultima fiind un „logopoem“ cu Permutation Cipher, încheiat prin versuri rimate:

eram un homoform imens

cum mă adânceam mai mult deveneam mai dens

În aceeași secțiune, ca și cum permutările și „invențiile“ n-ar fi fost suficient de stranii, în maniera „vechiului“ Vlasie, discursul capătă deplină autonomie, referentul realității intrând cu totul în logica versatilă a textului amplu. În loc ca poezia să fixeze la început referentul și apoi să distorsioneze raportarea la el, în modul altor autori „optzeciști“, aici ea a asimilat realitatea exterioară, familiară, pentru a o face de nerecunoscut în structura ei inițială:

Lom îl întreb de unde vin arătările astea

Lom se așază pe o piatră

și din buzunar își scoate ceva rotund

pe care îl bagă în gură

și începe să mestece rar privindu-mă fix

se aude cum trosnește acea bucățică rotundă

cum ai ronțăi un covrig uitat

de acum un an

într-un buzunar sofisticat

O poezie nouă, în raport cu cea încifrată, codată și opacă, dă autorul în primele două secțiuni ale cărții, micile întâmplări și aproximativ grecia. La o relectură atentă, ele sunt niște variațiuni într-o linie erotică și sentimentală ce devine obsesivă și centrală. Nu numai că observatorul s-a „umanizat“, dar el este dominat – imagistic, reflexiv, discursiv – de obiectul unei pasiuni devoratoare. Poetul are inteligența artistică de a transforma sentimentul într-o grilă de (re)interpretare a realității existențiale. Linia sentimentală nu alunecă în sentimentalism și dulcegărie lirică, ci devine parte a radiografiei poetice. Chipul iubitei, aparițiile ei ies din regimul realist al reprezentării, glisând către statura unui mega-personaj feminin, amintind de une jeune géante. Un poem din prima secțiune se încheie cu versurile:

te-am zărit câteva secunde

rezemată cu fruntea

de releul televiziunii

Iar într-unul din aproximativ grecia, disproporția între tablou și personajul feminin e atât de mare, încât acesta din urmă ar putea fi marea însăși:

roagă-te, roagă-te pentru mine!“

la capătul străzii cu pini și platani

începe marea

turla greacă a unui soare

albăstrui

poate sunt ochii tuturor sfinților

sau poate ești tu

singură și imensă

Ceva analog se întâmplă cu o pagină mai înainte, într-un poem unde părul roșu al iubitei se proiectează, în ochii „năclăiți“ ai îndrăgostitului, peste răsăritul soarelui, astfel încât „ea se ridică din mare“:

sunt zori fără prihană

luminând faleza năclăită

ea se ridică din mare

roșie fără prihană

peste ochii mei năclăiți.

Controlul discursului poetic este absolut remarcabil, Vlasie performând aici și în textul mai amplu, structurat în secvențe, și în cele de foarte mică întindere. Singura poezie irelevantă din sumar este lună în amurg, care vrea să fie serioasă, dar îmi pare mai degrabă comică:

lună în amurg

lună ca o patimă

dintr-un xerox curg

stele de platină

Cu această excepție, volumul se menține la un nivel înalt, deși autorul a riscat destul de mult narativizând și „umanizând“ o poezie care destructura și reconfigura perspectiva asupra realității. Este extrem de greu să traduci în termeni comuni o experiență particulară a limbajului și experimentele oricum dificile prin care ea a fost făcută. E ca și cum Barbu și-ar fi adus poemele ermetice înspre o înțelegere instantanee de care ele, structural, se dispensau. Performanța lui Vlasie este de a fi armonizat și asimilat în Micile întâmplări limbajul înnoitor cu cel curent, scriind poeme stratificate și plurivalente. Oriunde deschidem cartea, se poate cita câte unul reprezentativ.

Volumul îl readuce pe Călin Vlasie în prim-planul generației 80, pentru care autorul s-a (z)bătut și ca editor.