Spiritul francez în critica românească de azi

Titlul volumului de debut al lui Vasile Spiridon, Cuprinderi (1993), laolaltă cu conținutul său, deschis deopotrivă către scriitori români și străini, anunțau un critic cu o certă dimensiune comparatistă, atât pe latura teoretică, cât și pe cea practică, de bună cunoaștere a literaturii universale clasice și contemporane (capitol la care suntem adesea deficitari). Fără să fie propriu-zis un comparatist, criticul îi așeza pe autorii români și cărțile lor într-o ramă mai largă, în comparații explicite sau implicite cu marea literatură a lumii. Demers cu dublă bătaie: pe de-o parte, de deschidere și îmbrățișare a unui orizont referențial al valorilor universale, iar pe de alta, de mai bună identificare a qualiei propriilor noastre valori.

Că așa stau lucrurile, avea să o dovedească un volum din urmă cu un deceniu și ceva, și anume, La mijloc de Rău și Bun. Identitate spirituală românească, în diacronie (2008). Aici, Spiridon a fost interesat să găsească și să afirme câteva „mărci” definitorii ale culturii române, în dialogul lor intrinsec cu valori(le) occidentale. Nu m-a mirat, prin urmare, când criticul a inaugurat în România literar\ o rubrică de analiză la zi a fenomenului cultural francez, intitulată (cum altfel?) Hexagonale. Volumul omonim, recent apărut la Editura Eikon și căruia i-a consacrat deja o cronică Daniel Cristea-Enache (Un mediator cultural, în România literar\, nr. 11/ 2021), cuprinde o selecție din cronicile, eseurile și micile sinteze publicate în cadrul acestei rubrici, ca și în alte câteva reviste literare, de-a lungul timpului. O primă selecție, căci coperta și pagina de gardă ne anunță că avem de-a face cu volumul întâi al unei serii.

Este de-a dreptul un clișeu – dacă nu și un adevăr axiomatic – afirmația că, puse cap la cap într-o carte, articolele din revistă dobândesc alte valențe. În cazul volumului Hexagonale, noile valențe sunt evidente, căci observăm cum rubrica însăși din revistă a fost dinainte structurată, astfel încât să acopere și să întrețeasă subtil patru direcții: 1) o interogație, prin decupaje, a valorilor franceze, de la trubaduri la Roland Barthes, 2) o investigație a discursului identitar francez contemporan, 3) o privire asupra deschiderii artistice universale a culturii franceze, și, nu în ultimul rând, 4) o descriere en miettes a prezențelor românești în spațiul francez. Astfel etajat, volumul se dovedește a fi mai mult decât o operă de publicistică literară agreabilă. Vasile Spiridon este, desigur, un foarte bun cunoscător, la sursă, al culturii franceze și, totodată, unul dintre ultimii noștri critici de formație franceză. Însă mai importantă decât francofonia este adeziunea sa la o viziune culturală de tip francez, adică la raționalism, măsură și un bun dozaj al raportului tradiție-noutate.

Calități care se văd imediat în Hexagonale, panoramă care, încă din primul volum, ne livrează nu un tablou amănunțit – căci, cum spuneam, decupajul este regula jocului –, ci o precisă foaie de temperatură a literaturii franceze, astăzi. Metoda decupajului operat aici de Spiridon, dacă există una – dincolo de cutumele comparatismului, așa cum au fost fixate, cel puțin pentru noi, francofonii, de către Paul Hazard și Fernand Baldensperger –, este mai degrabă una tematică decât cronologică. Totuși, spre deosebire de tematiștii francezi, confratele nostru nu-și reprimă un benefic impresionism, responsabil atât de menținerea sa în câmpul valorii estetice, cât și de scrisul critic frumos, ușor molcom, în cea mai bună descendență lovinesciană.

Capitolul inaugural este, probabil, o adevărată mise en abîme a cărții, dacă nu și a întregii incursiuni a lui Vasile Spiridon în literatura franceză de azi și dintotdeauna. Primele cinci eseuri, cel puțin, fixează limpede coordonatele fundamentale ale acesteia. Cel dintâi, consacrat poeziei trubadurești, conține – în locul, poate, așteptatei sinteze istorico-literare – o proiecție în spațiul corporalității și al privirii, văzute (chiar în ipostaza lor incipientă, bine camuflată, din Evul Mediu) ca o dimensiune constitutivă a identității literare franceze. Căreia îi corespunde, ca un pandant de egală amplitudine, ispita spiritualității, pe care Vasile Spiridon o investighează plecând de la figura lui Paul Claudel. Apoi se adaugă alte două coordonate: atracția către noutate („Il faut absolument être moderne!”, spunea chiar Napoleon), surprinsă de eseist în exerga operei lui Apollinaire, respectiv, spiritul de libertate, evidențiat de Cyrano de Bergerac (scriitorul, nu personajul lui Edmond de Rostand). Radiografia spiritului francez se încheie, apoi, cu atracția complexă către teorie, sau, mai bine zis, cu predilecția pentru teorii complexe, ilustrată de Roland Barthes, cu cea către stilul epistolar – interesantă opțiunea lui Vasile Spiridon pentru corespondența franceză a lui Rilke cu Clara Westhoff – și, în fine, cu propensiunea către angajamentul intelectual, exemplificată prin romanul Ciuma, de Albert Camus.

Chiar dacă nu avem de-a face cu o sinteză, decupajul lui Vasile Spiridon are amplitudine și sugerează o arhitectură plauzibilă a spiritului francez. Arhitectură pe care celelalte trei capitole ale cărții o vor însufleți prin dinamica unor relaționări literare, poate surprinzătoare (mai ales pentru cei mai puțin familiarizați cu Franța), dar cu siguranță incitante și plauzibile.

Capitolul al doilea, Francezi față în față cu Hexagonul constituie, în această ordine de idei, pe lângă reflecția pe marginea discursului identitar, a examenului de sine (prilejuit, bunăoară, de marcarea a cinci decenii de la „revoluția” studențească din mai 1968), și o invitație adresată culturii române. Care ar putea lua aminte la modul, câteodată pasional, alteori exhaustiv, dar mereu lucid în care Franța culturală își metabolizează propria tradiție. Mai ales acum, când Hexagonul și-a pierdut statutul de mare putere politică și culturală și a intrat (de câteva decenii) sub zodia crizelor identitare mai mici sau mai mari. Noi… am trecut printr-o dramatică schimbare de regim, în 1989, și de statut geopolitic, în 2004-2007, și nu părem a reflecta la mare lucru…

La fel de interesant este, în acest sens, capitolul al treilea, care tratează Franța din punctul de vedere al deschiderii ei universale, vizibilă mai ales în artele plastice din ultimul secol și jumătate, dar nu numai. Teoria subiacentă analizelor lui Vasile Spiridon este că Hexagonul a fost o mare putere culturală, care a influențat istoria artistică a lumii timp de secole, deoarece a avut inteligența de a-și păstra deschiderea, devenind, pe lângă o școală de creație, și o cutie de rezonanță sensibilă la orice noutate de valoare, de oriunde. Noutate pe care a preluat-o, a fasonat-o în spiritul său și i-a dat drumul în lume, spre a îmbogăți cultura universală după ce a fecundat-o pe cea franceză. Avangarda, asupra căreia Spiridon zăbovește din motive de actualitate, este numai un exemplu, dintre multele de această factură. Parisul a fost „releul” către lume al stângii intelectuale, al realismului socialist de tip Stalin sau Mao, și tot el este astăzi centrul reflecției pe marginea consecințelor artistice ale spiritului totalitar. Eseistul nu ocolește expozițiile problematice ale artei totalitare sovietice sau chineze, ale căror cataloage sunt adevărate colecții de studii pe marginea „viziunii” culturale a comunismului.

De interes pentru noi este, evident, capitolul al patrulea, care urmărește, prin lectura unor exegeze franceze de ultimă oră – nu întotdeauna cunoscute, însă, și la noi –, traseele în cultura de adopție a unor creatori români, cum ar fi Tristan Tzara, Paul Goma, Basil Munteanu, Virgil Ierunca, Isidore Isou, ca și receptarea franceză a operei lui Livius Ciocârlie. Curiozitatea și inteligența ascuțită a criticului merg mână în mână cu buna măsură a (cum spunea Daniel Cristea-Enache, în cronica sa) medierii literare. Spiridon face aici nu atât o pedagogie a frumosului, cât una a cunoașterii în cultură, a comparatismului ponderat de un relativism luminat. Carte de maturitate a unuia dintre cei mai echilibrați critici români de azi, Hexagonale este o provocare pentru orice pasionat al literaturii franceze și o delectare pentru orice cititor dornic să cunoască acest reper al culturii europene, care este Franța de azi.